Nici n-a început bine epidemia de coronavirus în România (hai să fim serioşi: după cum evoluează lucrurile, vârful crizei va fi atins abia peste câteva săptămâni) că s-a şi umplut ţara de profitori. Mai toate produsele importante s-au scumpit brusc, neverosimil de brusc, ceea ce arată că nu-s la mijloc mecanisme economice reale, ci mai degrabă că speculanţii sunt întotdeauna mai bine pregătiţi pentru criză decât autorităţile. Iar populaţia plăteşte toate ulcelele sparte, în vreme ce „şmecherii” fac avere. Aud tot mai des sintagma „când unii plâng, alţii vând batiste”. E rostită cu un soi de cinism care, sincer, mă cam sperie.

Mă uit în jur. Banalele măşti medicale s-au scumpit de 10-20 de ori în câteva zile. Spirtul a ajuns la preţ de coniac. Lămâile zici că-s icre negre. Carnea a luat-o atât de în sus că ai putea crede că avem o epidemie majoră prin fermele de păsări şi de porci, nu printre oameni. Întrebările zilei sunt simple. Au crescut brusc preţurile la producători? De ce?

Evident, răspunsurile sunt greu de dat (se ştie că întrebările simple presupun cele mai complicate răspunsuri), căci lanţurile de producţie au viteze diferite, la fel şi cele comerciale. Totuşi, în marea majoritate a cazurilor se operează din stocuri, ceea ce înseamnă că preţul de producţie nu s-a modificat, iar scumpirea provine sută la sută de la cei implicaţi în lanţul comercial.

Responsabilitatea socială şi limba klingoniană

Nu vreau să fac pe moralistul, însă socotesc că exact acum ar trebui să opereze responsabilitatea socială. Însă sintagma pare acum împrumutată din imposibila limbă klingoniană. Nimeni nu pare a înţelege despre ce-i vorba. Ca urmare, intermediarii au aplicat urgent partea care le convine din legile economiei de piaţă: ai cerere mare, ceri preţ pe măsură. Iar înţelegerile de tip cartel - care nu-s doar imorale, ci şi ilegale – sunt evidente când peste noapte lămâile aduse ieri cu vaporul au sărit de la 5 lei la 17 lei, iar măştile fabricate acum o lună au rupt scorul în depozite şi s-au făcut 10 de lei, de la 50 de bani. Exemple sunt cu duiumul.

De altfel, trebuie să cam admitem corectitudinea studiilor europene din ultima vreme, care arată că România este statul UE cu cele mai mari turbulenţe din piaţă din cauza acordurilor cartelare. Dar, deh! Hoţul neprins e negustor cinstit. Mai ales dacă are şi o proptea politică.

Mai nou, deşi deocamdată nicio activitate economică din România nu a fost afectată semnificativ de epidemia de coronavirus (poate doar ceva în zona turismul, deşi şi acolo e sezon mort, oricum nu se făceau încasări), a început corul bocitoarele în privinţa „problemelor grave ale economiei private”.  Că să se dea, domnule, despăgubiri. Despăgubiri pentru ce? Şi, mai ales, de unde? Ca şi în cazul preţurilor mărite „cu pompa” (de care profită – ce să vezi? – fix economia care se dă „faultată” de criza Covid-19), povara este pasată tot către bugetul public. De fapt către românul de rând, care contribuie în măsură covârşitoare la bugetul statului, căci el plăteşte (şi nu recuperează) şi TVA, şi taxe sociale, şi impozit pe salarii.

Uităm un lucru esenţial: 90% din veniturile statului nu vin din taxarea afacerilor, ci din taxarea forţei de muncă şi a consumului. Adică a celor care muncesc pentru leafă şi deţin 10% din avuţia naţională. Ceilalţi 10%, dar care deţin 90% din averea ţării, nu par dispuşi, nici măcar acum, la vremuri de ananghie, să suporte şi ei ceva din eventualele costuri sociale ale crizei. Drept urmare, ei cer compensaţii tot de la ceilalţi, care-s mai puţin avuţi ca ei. Ce fel de haiducie o mai fi şi asta?

Câte puţin de la mulţi pentru a da mult la puţini?

Nu văd de ce un patron de hotel sau de fabrică de izmene ar trebui să se vaite dacă îşi opreşte activitatea o lună sau două. Sau o jumătate de an. Dacă nu produci, n-ai cheltuieli de producţie, ci doar de mentenanţă. Competitorii sunt în aceeaşi situaţie, nimeni nu este disciminat. E simplu. Aşa că mai bine strângi un pic cureaua. Reduci matale din caviar şi şampanie, mai tai din vacanţele în Dubai şi treci cumva şi peste asta. În cel mai rău caz n-o să-ţi mai înnoieşti la anul limuzina. Plus de asta, nu s-a născut nimeni antreprenor şi, la o adică, falimentul face parte din „joc”. Ceea ce nu eşti în stare să faci tu, va face altul. Economia se autoreglează, iar închiderea unor firme nu înseamnă de fapt nimic. Ca şi în cazul cimitirelor, sunt pline listele cu firme falimentate de investitori de neînlocuit.

Practic, din ceea ce se tot vântură acum prin intermediul asociaţiilor patronale se înţelege că ar trebui ca salariaţii să suporte, prin ricoşeu, scăderea profiturilor patronilor dacă se va întâmpla să se micşoreze niţel economia din cauza coronavirusului. Căci dacă statul român îi va despăgubi pe antreprenori, o va face din taxele plătite, cum ziceam, mai ales de contribuabilul de rând (după principiul imbecil „câte puţin de la mulţi pentru a da mult la puţini”), dar asta se va reflecta apoi asupra calităţii vieţii celor mulţi şi necăjiţi, prin subfinanţarea altor responsabilităţi publice.

Bugetul naţional nu-i bucată de elastic pe care o putem întinde cât vrem noi. Dacă pui un leu la mediul de afaceri trebui să scazi acel leu de undeva. De exemplu de la Sănătate. Sau de la Educaţie. Sau de la Apărare. Sau să măreşti impozitele. Acel leu nu poate apărea din neant, nu se face din pix, cum au impresia cei care cred că primul articol din Constituţie este „Sî ni sî deie, bre!”.

Ziceţi voi că asta e economie de piaţă?

Probabil că vor fi unii care vor interpreta această opinie ca fiind un atac la economia de piaţă. Care economie de piaţă? Ceea ce se întâmplă zilele acestea în România este rezultanta cererii şi ofertei? Aşa se numesc, mai nou, specula şi lăcomia? Mă gândesc, totuşi, că investitorii ar trebui să-şi asume problemele generate de o criză în egală măsură cu situaţiile în care fac profit de 100% sau mai mult, iar prosperitatea le tinde spre opulenţă. Îmi amintesc cum explica mersul economiei, în uşa unui club, acum vreun an, o beizadea beată muci: „Ce-i o mie de euro? (n.r: atâta dăduse pe o sticlă de şampanie „de fiţe”) E nimic pentru mine! Nimic!”. La firma lui taică-său, suma era echivalentul salariului lunar al trei amărâţi de angajaţi. Cam pe aici ne aflăm cu responsabilitatea socială, deci...

Nu zic nu, coronavirusul ar putea genera turbulenţe economice. Iar dacă acestea vor apărea, Statul poate ajuta cumva. Ar putea să amâne pentru câteva luni – justificat, nu după ureche (cum şi-ar dori unii) – plata unor taxe, ar putea să nu calculeze penalităţi de întârziere o vreme (fiind o chestiune de forţă majoră). Ba chiar ar putea şi să acopere o parte din lefurile angajaţilor trimişi în şomaj tehnic, dar asta doar dacă vor fi într-adevăr oameni într-o astfel de situaţie, strict din cauza coronavirusului, nu pentru că afacerea este prost structurată şi s-a ivit oportunitatea de a vina pe altceva.

Ţara nu poate şi nici nu trebuie să preia responsabilitatea şi riscurile investitorilor. Căci nici ei nu-şi împart profitul cu angajaţii, nu finanţează spitalele şi şcolile, nu asfaltează şosele şi nici nu-şi bat capul că nu-s bani pentru pensii sau alocaţii. Plătesc taxe ca toată lumea, nu-s deasupra celorlalţi, nu au dreptul la tratamente speciale, cum nici restul populaţiei nu are parte de privilegii. Antreprenorii trebuie să răzbească prin forţele lor şi să înţeleagă că, în afaceri (ca şi în restul vieţii), binele şi răul vin la pachet. Altfel, asistăm la o simfonie absurdă a jumulirii românilor de rând, la un neo-feudalism cu pretenţii de democraţie. Nu c-ar fi ceva nou...