Plăcerile pandemiei. Întoarcerea refulatului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să ne imaginăm o sirenă antiaeriană care sună de doi ani încoace fără întrerupere. Dacă ar mai rămâne cineva întreg la minte ar înseamna că s-a obişnuit cu sunetul, că s-a adaptat la stresul acustic, că a învăţat să nu-l mai bage în seamă.

Definiţia urgenţei – este raritatea sau cel puţin intermitenţa ei. Când o stare de urgenţă este continuă, ea devine stare de normalitate. Este ceea ce se întâmplă de doi ani încoace, timp în care toate difuzoarele împrăştie sunetul morbid al morţii: numărul deceselor, spitalele arhipline, paturi de spital, bolnavi în stare gravă, lipsă de oxigen, agravare, criză fără precedent, valul patru, din ce în ce mai rău, medicii nu mai fac faţă, strigăte de disperare, vaccinul, insuficienţă, ajutor, carantină, permis de trecere etc. etc.

Şi totuşi lumea nici nu s-a obişnuit cu sunetul alarmei, este în continuare terifiată, se ascunde cum poate, da, chiar şi aceia care nu se vaccinează nu înseamnă că nu au înţeles pericolul, pentru că pericolul este atât de prezent în aer încât îţi intră în sânge, în mezencefal şi celulele corpului tău încep să reproducă virusul panicii, să fie un atelier de frică.

Văzând totuşi o asemenea rezistenţă la virusul fricii şi al panicii nu ai cum să nu suspectezi existenţa anumitor beneficii ale acestei stări de lucruri. Ceva îţi spune că în interiorul, în inconştientul profund al răului general se lăfăie o stare de bine, de plăcere dacă, într-adevăr, detensionarea se intersectează, măcar într-o anumită porţiune, cu plăcerea.

Dar despre ce detensionare poate să fie vorba în această maximă tensiune – a morţii, a bolii, a ameninţării permanente? Răspunsul ţi-l furnizează psihanaliza, se numeşte întoarcerea refulatului. Căci şi societăţile se comportă ca nişte organisme psihice, e drept mai înapoiate decât organismele psihice individuale, potrivit lui Freud, dar cu aceleaşi mecanisme şi reacţii. Întoarcerea refulatului este revenirea unui conţinut refulat sub forma simptomului nevrotic. În cazul umanităţii conţinutul refulat vreme de peste cincizeci de ani, de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial, este moartea, partea întunecată a vieţii, sentimentul negativ. După al Doilea Război Mondial moartea a (re)devenit un subiect tabu, pronunţarea cuvântului „rău” fiind, în ochii europeanului postbelic, vecină cu indecenţa sau înclinaţia morbidă. Conştientul societăţii occidentale a cenzurat doliul, „umbra”, negativul vieţii – iar cenzura a fost atât de puternică încât a fost asimilată chiar de către contestatarii „sistemului”, care în cea mai mare parte protestau într-un mod vesel, vitalist şi săltăreţ, flower-power. Probabil că o asemenea apărare a fost la rândul ei produsă de trauma celor două războaie mondiale a căror oroare dacă nu era ascunsă, uitată, adânc îngropată în inconştient – ar fi dus la o puternică demoralizare şi delăsare a societăţii, dacă nu la o imensă, lentă sinucidere colectivă (să nu uităm că a doua jumătate a secolului XX cunoaşte câteva exemplificări groteşti ale acestei tentaţii a sinuciderii în masă). Fapt este că a doua jumătate a secolului XX s-a caracterizat prin „dictatura” gândirii pozitive – prezentă de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Atât blocul socialist cât şi blocul capitalist împărtăşeau aceeaşi perspectivă optimistă, senină, luminoasă, încrezătoare şi voliţională asupra existenţei în general şi asupra omului în special. Dar după şaizeci de ani de ascundere a negativului, acesta trebuia să se întoarcă. Şi dacă nu ar fi fost vorba de virusul covidului, un expert în psihiosociologie i-ar fi putut prevedea revenirea, căci şi în economia psihicului perioadele de „boom” sunt urmate o profundă... depresiune. Reţinerea de peste jumătate de secol a cuvintelor „rele”, „urâte”, „negative” – îşi ia acum revanşa printr-o inflaţie de vorbe care ne bagă în sperieţi. Dar care ne şi produc o senzaţie de plăcere pentru că aduc cu ele detensionarea, defularea unei imense tensiuni acumulate în sinele nostru colectiv. Fără această senzaţie de „plăcere” nimeni nu ar fi putut rezista celor doi ani de stres pandemic.

O a doua explicaţie o constituie „plăcerea” rezultată din schematizarea maximă pe care o aduce pandemia. Mintea umană oboseşte uneori în faţa propriei complexităţi. Este în ea o dorinţă de a se reîntoarce la vremurile primare, elementare, semianimalice în care se scălda în bucuriile simple ale dihotomiei, ale primelor diviziuni: bun-rău, adevărat-fals, plăcut-neplăcut, prieten-duşman, bărbat-femeie, viaţă-moarte. Clasificarea cu două clase abia depăşeşte nivelul icnetelor animalice, este veriga de legătură dintre maimuţă şi om. În cursul evoluţiei sale omul însă ajunge la un nivel de complexitate al gândirii care-i permite să treacă la clasificări mai vaste, să introducă nuanţe, detalii, subclase, subcategorii: precizia şi luxurianţa se împletesc în ceea ce individului mediu începe să-i pară din ce în ce mai mult o nedesluşită încâlceală. Dincolo de respectul învăţat, civilizat faţă de specialişti, experţi şi erudiţi, el nutreşte în cel mai adânc miez al său nostalgia întoarcerii la sistemul binar. Ce mult i-ar plăcea să se revină măcar din când în când la ordinea primordială, compusă din doar două elemente şi să ştie cu siguranţă pe care să-l aleagă, ce este binele şi ce este răul, pe cine să omoare şi pe cine să lase să trăiască. Şi acest lucru chiar se întâmplă, cu aceeaşi precizie psihosociologică. După vremuri tulburi de confuzie democratică, de „filosofie” şi despicare a firului în patru, de raţionamente complicate care duc direct la „corupţie” sofistică şi paralizie sceptică urmează vremuri „sigure” în care firul de păr se despică numai în două părţi! Ce uşurare! Ce plăcere să simţi din nou certitudinea gândirii, după ce atâţia ani i-ai îndurat numai îndoielile!

Ei bine, una dintre plăcerile enorme ale pandemiei actuale este tocmai această regresie la diviziunea pură, la schematismul primar al minţii umane. Acuma, în sfârşit ştim cu precizie! Ştim ce este bine şi ce este rău! Ştim cine este duşmanul şi cine prietenul! Lumea s-a împărţit în sfârşit, din nou, în două părţi, în bine şi rău, în yin şi yang, în lumină şi întuneric, în viaţă şi moarte!

O, da, în viaţă şi moarte! Complexitatea existenţei umane s-a redus la această elementară alegere. Lupta pentru existenţă şi-a pierdut registrul scopurilor înalte şi complicate, a coborât la simplitatea luptei pentru supravieţuire. Fiecare om ştie ce are de făcut de acum înainte: să trăiască şi nu să moară! Atât! Tot restul – devine un moft, un accesoriu, o fandoseală. Omul de astăzi repetă, ca un Hamlet stricat – din al cărui monolog s-au extras toate îndoielile, reflecţiile şi melancoliile –  doar două replici:

„A fi sau a nu fi?

 A fi!

A fi sau a nu fi?

A fi!

A fi sau a nu fi?

 A fi!”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite