În urmă cu patruzeci de ani, rula un film cu petrolistul fruntaş Salamandră. Cică un vapor străin burduşit cu azotaţi sau fosfaţi eşuase pe Dunăre, luase foc, iar Galaţiul urma să fie spulberat în urma exploziei. Activul de partid se mobilizează şi, în timp ce Salamandră (Gheorghe Dinică) se luptă cu focul, forţele patriotice pun saci de nisip în calea stihiei ce stă să vină. O scenă simpatică e cea cu primarul care munceşte cot la cot cu cetăţenii pentru a înălţa un baraj. Chiar atunci vine prim-secretarul şi îl urechează: tovarăşul să facă bine să coordoneze, nu să se amestece cu vulgul. E de râs şi nu prea. Pierdut în mulţime, micuţul lider e nefolositor. Al naibii secretar, ştia bine lecţia.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul recentelor inundaţii. Victor Ponta s-a urcat în bărcuţa care plutea pe o apă până la genunchi, tras de nişte vajnici sepepişti îmbrăcaţi corespunzător, iar o altă bărcuţă, încărcată cu presari, filmează şi fotografiază. Culmea ridicolului, dar, mai ales, a inutilităţii. În urmă cu doi ani, alt prim-ministru, înfofolit şi împachetat în aceeaşi garnitură de sepepişti, vizita şi dădea indicaţii în Vrancea. Niţeluş mai încolo, în timp, preşedintele însuşi şi-a pus cizmele şi a vizitat locurile altui dezastru. Hăăăt, demult, Tăriceanu se lua, şi el, la harţă cu o muiere isterică, doritoare de "hotel". E, precum vedem, o tradiţie să ne pierdem timpul în comédie. Evident, niciunul dintre cei patru nu a ridicat un pai. Ah, îl uitasem pe Boc, cel care a pus mâna pe coasă. Tabloul e complet. Ştiu că e un şpil psihologic să-l vadă mulţimea deznădăjduită pe vlădică. Efectul psihologic şterge case distruse, animale înecate sau degerate, vindecă răni şi aduce alinare. Dar, tehnic vorbind, e inutil. Mult mai folositor e ca primii oameni în stat să se adreseze naţiunii şi să lase autorităţile locale sau echipele de intervenţie să-şi vadă de treabă, în loc de protocol. Unde mai pui că, de la centru, vezi mai repede ce şi cum e de făcut, iar armata de consilieri şi specialişti, netulburată de vânzoleală, poate interveni eficient. Asta, repet, e boală grea, puterea suferă de ea.

Dar lucrul cel mai tulburător e incapacitatea liderilor de a omorî în faşă tot servilismul ăsta telegenic. Ce uriaşă e puterea slugilor de a se face preş şi a adormi vigilenţa şefilor e uimitoare. E drept, slugile sunt, şi ele, la rândul lor, nişte şefuţi mai mici. Toţi, absolut toţi îşi datorează poziţia şefească numirilor politice din vârful stiloului. Ei ştiu că, dacă îl ung, îl perie şi se fac preş sub augustele picioare ale "ălui mare", viitorul le surâde. Uneori mă întreb dacă nu cumva catastrofele naturale sunt pomenite în acatiste, iar Dumnezeu nu e implorat fierbinte: "Dă-mi, Doamne, şi mie, măcar o viitură, un cutremureţel, să-mi asigur familia, rudele şi prietenii credincioşi!"

La nivel de instituţii, România pare o ţară de slugi. O gaşcă încârligată de pulpana principelui. Inşi onctuoşi, servili, laşi, mieroşi, imbecili. Sau poate România, cum bine zicea propaganda comunistă, e cabinetul de lucru al primului secretar. Câtă vreme şeful şefilor, zmeul, balaurul, prinţul, dictatorul îmi zâmbeşte, pot să dorm liniştit. După cum aţi văzut, întotdeauna există şi vinovaţi: bătrânii, leneşii, beţivii, România. Nu instituţiile, desigur. Singurii care nu au treabă cu pupatul în cur sunt cetăţenii. La naiba cu ei, ne încurcă!