Nuntă în România „à la otomanu'”

Am văzut pe o televiziune de ştiri de la noi imagini de la o nuntă ţigănească în care participanţii declarau că, profund impresionaţi de serialul turcesc despre viaţa lui Suleiman, au decis să reproducă costumaţia şi să trăiască, măcar câteva ore, în iluzia unei lumi imaginare şi fascinante pentru ei.

Sigur, dreptul lor. Fiecare, ca să spunem aşa, cu plăcerea şi idolii săi, reali sau preluaţi din imaginarul servit pe bandă rulantă de secţiunea de propagandă naţionalistă a industriei cinematografie. La fel de bine se puteau puteau să-şi fi dorit să reproducă imaginarul din „Dallas” sau „Shogun”. Problema lor. Şi atunci, care ar fi problema noastră?

Problema mea este că mi se pare că este vorba despre un semn suplimentar că societatea românească în ansamblul său se confruntă cu un fenomen pe care sociologii ar trebui să-l analizeze cu mare atenţie deoarece s-ar putea să fie vorba despre o posibilă mutaţie culturală majoră prevestitoare de schimbări profunde pe termen lung. Şi perspectiva este ciudată şi îngrijorătoare.

E vorba despre tendinţele majore, despre curentele dominante care constituie punctele de reper în jurul cărora se formează conceptele, visurile, speranţele şi se construiesc universurile de gândire şi se modelau mentalităţile la nivel de societate.

Tradiţional, România istorică a trăit în fascinaţia modelelor civilizaţionale occidentale şi în dispreţul celor ale Orientului, fie că era vorba despre Fanar sau de cel propus de Rusia ţaristă şi mai apoi sovietică în formula sa comunist-opresivă. Mândria noastră naţională este de a fi fost „aparţinători de Europa” şi niciodată paşalâc turcesc sau provincie a imperiului rusesc.

Dimpotrivă, am spus noi, revoluţionarii paşoptişti au venit din Occidentul european pentru a aduce principiile revoluţie care avea să propulseze Ţările Româneşti în modernitate, să le unească pentru a dobândi independenţa, din Occidentul european s-a inspirat Cuza pentru legislaţia sa complet novatoare şi care ne-a pus în rândul naţiunilor civilizate ale lumii. Şi nu-mi amintesc ca, vreodată, înainte de Revoluţie, să fi auzit că ar fi existat vreo dorinţă de a învăţa prioritar limba şi cultura turcă sau rusă şi nu pe cea franceză, engleză, germană, spaniolă... n-am auzit de petreceri private sau de terase de restaurant sau în baruri să se cânte înainte de toate muzică turcească sau cele mai noi hituri din topurile muzicale de la Moscova.

Care este explicaţia profundă pentru schimbarea de azi? După '90, când s-au deschis zăgazurile, libertatea ne-a propus un orizont multidirecţional pentru orice tip de alegeri. Pentru absolut orice tip de alegeri şi modificări comportamentale şi civilizaţionale, o opţiune care este deschisă şi acum înspre orice tip de lume. Iar alegerea, cel puţin în primii ani de după Revoluţie, părea să fie ferm în favoarea Occidentului şi valorilor lumii euro-atlantice. Numai că, în paralel, s-a născut şi altceva, venit din subsolurile de memorie străină celor mai mulţi dintre noi. Uitaţi-vă la înflorirea bruscă a genurilor muzicale tip „manele”, prelucrare mahalagească şi primitivă a ritmurilor orientale, la fascinaţia produsă de îmbrăcămintea venită din tradiţia dansatoarelor din buric şi la podoabelor filigranate de tip „bazar oriental” îmbinate, exact ca în bazar, cu şalurile înflorate şi papuci în picioare.

Un gen cultural care începe să devină, nu foarte lent însă extrem de sigur, unul acceptat şi promovat în zone importante ale societăţii, ca un semn al certei fascinaţii pe care o exercită încă modele de tip totalitar venite din civilizaţiile proxime nou, cele care, istoric, nu au putut supravieţui decât prin folosire forţei extrem împotriva propriului lor popor transformat în masă amorfă de manevră. Priviţi la ce se petrece în Rusia şi Turcia de azi, uitaţi-vă cu mare atenţie la succesul politicilor de forţă şi al liderilor ultra-autoritari care le promovează, atenţi fiind la faptul că alianţa dintre ele - cea care deja schimbă din temelii echilibrul de securitate din zona noastră - nu este doar rezultatul unei repoziţionări circumstanţiale ci al unei concepţii comune asupra organizării sociale pe care o au Putin şi Erdogan.

Nu cred că ceea ce avem acum, acest amestec absolut ciudat şi câteodată extrem de dizgraţios între valorile şi comportamentele specifice lumii europene şi euro-atlantice şi cele ale Orientului va putea să reziste mult timp.

De aici şi accentul pe care, de ani de zile, propaganda din cele două ţări l-a pus în revigorarea modelelor lor de succes şi a idolatrizării acelor figuri istorice care simbolizează victorii răsunătoare împotriva Occidentului european: Stalin şi Suleiman (şi, mai nou, „sultanul Erdogan” şi „ţarul Putin”)... Fiecare dintre cele două ţări revitalizează în urgenţă temele proprii unei civilizaţii post-imperiale, în primul rând în zonele lor de influenţă directă de odinoară, noi fiind pe această linie de contact între fostele imperii, cu toate vulnerabilităţile probabile şi imaginabile.

Sigur, nimeni nu poate impune românilor ce ar trebui să devină, ce model civilizaţional să adopte şi în care să creadă ca soluţie de devenire. Dar nu cred că ceea ce avem acum, acest amestec absolut ciudat şi câteodată extrem de dizgraţios între valorile şi comportamentele specifice lumii europene şi euro-atlantice şi cele ale Orientului va putea să reziste mult timp şi, ca atare, una dintre tendinţe va deveni predominantă şi decisivă. Poate chiar în răstimpul acestei generaţii de acum.

Care va fi rezultatul final? Greu de spus în cazul unui popor care are printre proverbele înţelepciunii sale tradiţionale pe cel care spune, de drept cuvânt în cazul nostru, că „una vorbim, alta fumăm”. Şi adăugând, mai de curând, o expresie intrată în folclorul suburban: „À la turca, bre, mămăligă şi café”.

E de rău? E de bine?

Până la urmă, nu asta e explicaţia că, până în acest an de graţie 2017 nu am reuşit să avem un proiect de ţară care să spune ce vrem să fim şi cărui set de valori vrem să ne aliniem? Sigur, nu ne grăbeşte nimeni, că doară nu vin turcii sau nu dau tătarii (maximum de primejdie la siguranţa naţională imaginat de dubla noastră rădăcină genetică masculin-învingătoare daco-romană), aşa că să-i lăsăm pe ei cu ale lor şi să ne vedem de ale noastre. Şi, dacă tot e vară şi e cald şi europenii au alte treburi pe care noi nu privesc, vă propune să ascultaţi melodia emblematică interpretată de Cristian Rizescu, fără îndoială unul dintre marii cântăreţi români ai noului gen. Cuvintele-manifest de început ale manelei cu acelaşi nume: „Sunt român, ce pana mea!”...

În definitiv, dacă asta suntem, de ce să n-o spunem pe o foarte frumoasă, inspirată şi mobilizatoare melodie? Amintiţi-vă însă de moto-ul pus de Mateiu Caragiale la ai săi Crai de Curtea Veche: „Nous sommes ici aux Portes de l'Orient, ou tour est pris à la légère”. Ne batem joc de toate şi de toţi, luatul în derâdere a devenit sport autodistructiv cumplit de coroziv. Dar cui şi de ce să-i pese din moment ce suntem exact în momentul în care pare că ne preschimbăm valorile naţionale?