Citeam cu reţinere un material preluat din Deutsche Welle şi de Adevărul.ro privitor la atacurile extremei drepte asupra refugiaţilor. De vreo două luni trăiesc în cel mai naţionalist land al Germaniei: Sachsen şi observ cu uimire, ca un om de media, cum ştirile se spun la colţ de stradă, nu în media.

Ziarele locale gratuite sunt pline pe prima pagină de non-ştiri, evenimente locale mărunte sau de reclame mascate la vreun eveniment local ori cultural. Pe fiecare primă sau a doua pagină a acestor ziare, la fiecare apariţie print găseşti un „material”, care în România abia ar fi considerat ca ştire de coloană, intitulat pompos: „Fluchtlingekrise”, după care urmează comprimată ideea materialului. De regulă aceste materiale sunt invitaţii la dialog, afirmaţii sonore despre dialogurile cu primarii ori cu autorităţile landului, ori cu autorităţile statului. În realitate, nimic din teren, decât eventual menţionat adiacent un număr de protestatari adunaţi să spună pentru a nu ştiu câta oară că imigraţia necontrolată nu e dorită. Nici măcar nu sunt semnate marea majoritate a articolelor din aceste ziare. Niciodată nu găseşti opinia vreunui saxon din popor în aceste materiale. Poate nu cetăţeanul banal, dar poate un reprezentant de companie, ori un lucrător social, ori poate cine ştie, vreun educator ori antreprenor local. Nu vezi decât extrem de rar fotografii de la manifestaţiile care au loc în fiecare săptămână împotriva imigraţiei necontrolate de care cancelarul Angela Merkel este acuzată direct de germanii de rând.

Oamenii spun ce văd, dar cel mai adesea spun ce au auzit: la capătul oraşului, unde au fost cazaţi o parte dintre refugiaţi, automatele pentru bilete au fost constant vandalizate în această toamnă pentru ca „sirienii” să ia banii din ele; străzile sunt pline de „arabi” violenţi (nu se poate verifica până la capăt vorba oamenilor, - autorităţile tac sau fac afirmaţii care din bun start sunt infirmate de realitatea din teren: comportamentul refugiaţilor pe străzi, în mall-urile oraşului ori pe holurile birourilor autorităţilor, chiar e un comportament agresiv raportat la educaţia europeană); zvonurile despre creşterea numărului violurilor femeilor albe în plin centrul oraşului, a agresiunilor fizice de când oraşul „s-a umplut” de refugiaţi cresc constant. Bursa zvonurilor umflă beşica spaimei colective. Autorităţile se fac că nu văd. Şi tac. Ori montează măsuţe unde oamenii pot să-şi scrie opinia pe bileţele şi să semneze un tabel cum că au dialogat cu autorităţile. Oamenii fac şi asta.

Demonstraţiile „anti” îşi găsesc tot mai mulţi adepţi. Nemulţumirile cresc zilnic în condiţiile în care, în teren, cetăţeanul german se întreabă pe bună dreptate lui de ce nu îi pot creşte alocaţiile copiilor sau beneficiile pentru a avea el copii şi nu refugiaţii, de ce nu se înmulţesc oportunităţile de muncă decent plătite, la nivelul european şi cum de, (potrivit surselor presei locale de astă-dată), pentru refugiaţi se găsesc brusc 400 de noi locuri de muncă, făcute peste noapte, dar şi bani pentru pregătirea profesională a acestora pe dublă specializare?  În Germania, preţul pregătirii profesionale nu e deloc mic. Iar pentru germanii de rând, sau pentru muncitorii europeni toate acestea sunt draconic drămuite. 

„Deutschepass in einen Blick”

Nemulţumirile cresc şi pe măsură ce oameni care pot pretinde că sunt oricine şi orice doar pentru că nu vor sau nu au să prezinte documente de identitate şi au culoarea pielii diferită primesc în câteva ore ori zile celebrul paşaport german, în condiţiile în care muncitorii bosniaci, sârbi etc. sunt expulzaţi, iar ceilalţi muncitori est-europeni ar primi acest paşaport eventual în câţiva ani buni de şedere necontenită şi muncă în Germania.

Doi tineri de culoare sunt invitaţi în faţa ofiţerului biroului de imigrări. Li se cere un act de identitate, un document de trecere a frontierei, ceva. Răspund sec că nu au. Sunt întrebaţi de unde vin. Vin din Eritreea. Ofiţerul le întinde o foaie pe care trebuie să o completeze, după care îi anunţă că în aproximativ „câteva ore sau câteva zile veţi avea paşaportul german”. Am amuţit. Pe holuri, doi refugiaţi mi se vârâseră peste umăr să privească în telefonul meu, în care căutam o adresă. N-au cerut voie, nu s-au sinchisit să se retragă dacă i-am privit chiorâş, au răspuns cu un ton agresiv la cererea mea imperativă de a se distanţa.

Peste toate, politicienii populişti ai Germaniei, folosesc momentul: America şi corporaţiile lacome sunt vinovate.

Între timp pe străzi, de eşti auzit vorbind altceva decât limba germană, ţi se poate întâmpla să te pomeneşti luat la rost. Poate nu peste tot, dar în landurile mai naţionaliste, mai sărace şi mai dependente de o politică socială, da. Şi nici măcar nu te poţi supăra pe ei. Au şi nemţii naţionalişti dreptatea lor şi nu pare a-i asculta cineva. Încă.