Fudulii şi proştii

Estul şi Sudul continentului riscă să-şi vadă motoarele economice rămase fără benzină.

Sâmbăta trecută îl ascultam pe Zdenek Tuma, fostul guvernator al Băncii Naţionale a Cehiei, vorbind despre euro şi efectele introducerii acestei unităţi monetare unice asupra ţărilor bătrânului continent. Concluzia Domniei Sale era că, odată ce acest vis utopic a devenit realitate, volatilitatea a crescut atât în ceea ce priveşte inflaţia, cât şi consumul. Cu alte cuvinte, moneda unică a dus la creşterea efectului şocurilor economice. Statisticile demonstrează, de asemenea, că stabilitatea preţurilor poate fi asigurată şi cu euro, şi fără. Politica monetară nu poate determina în sine creşterea PIB-ului şi, totodată, nu poate duce la o disciplină monetară mai mare. Cu alte cuvinte, această greşeală a clasei politice europene a fost o frecţie la un picior de lemn.

În încăpăţânarea lor, politicienii se străduiesc în continuare, doar-doar o să-i crească şi frunze. Dacă Europa de Vest trăieşte astăzi pe banii copiilor şi ai nepoţilor, ea ar dori ca prin uniunea monetară, dar şi printr-o formă sau alta de coordonare fiscală să impună sistemul şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Statul social este supărat pe cota unică de impozitare şi pe sistemele din ce în ce mai liberale privind protecţia socială pe care unele state le adoptă. Totul vine din teama că ţările din Est ar putea deveni mai competitive decât cele din Vest. De altfel, creşterea economică, chiar înainte de criză, a fost susţinută de ţările Estului, ce au determinat media europeană de 2-3% faţă de Vestul cu o creştere anemică de 1-1,5%.

Atâta vreme cât capitalul investiţional curgea către Est, era de altfel normal să se întâmple aşa. Astăzi însă, direcţia s-a schimbat. Spaima indusă de criză repatriază capitalul sau îl îndreaptă către zone care s-au dovedit mai puternice în faţa cutremurului prin care am trecut. Astfel, Estul şi Sudul continentului riscă să-şi vadă motoarele economice rămase fără benzină. Pe unele însă, capacitatea de adaptare şi evoluţia rapidă le-au făcut mai rezistente (Polonia, Cehia, Slovacia). Altele, din inerţie sau prostie, se rostogolesc la vale cu o viteză tot mai mare. Exemplul cel mai concludent e însăşi România. Ele nu pot spera în ajutorul celorlalţi europeni, atâta vreme cât continentul nostru, cu excepţia Africii, este cel mai slab dintre toate din punct de vedere economic. Pare hazardată această afirmaţie. Este justificată de suprareglementarea ce determină o creştere economică slabă şi de discrepanţele ce se adâncesc între diversele ei regiuni. În Germania, 35% din oamenii de afaceri cred în inerenţa unui alt val al crizei. Pesimismul este mult mai mare în Anglia, doar Franţa trăieşte ca întotdeauna în inconştienţa ei uşor prăfuită. Europenii sunt prea fuduli să se uite împrejur.

Între timp, în China se construiesc 150 de kilometri de autostradă pe zi, în India, doar 20 de kilometri pe zi. Cum spunea un manager de fond de investiţii, e diferenţa dintre un Lamborghini şi un Fiat. Aş spune că prefer însă maşinuţa ieftină celei care riscă să se înfigă în primul zid. E asamblată din piese pe care, dacă le-ai pune în ordinea firească, tot tanc comunist ar ieşi. Totuşi, noi, în România, nu ne putem compara nici cu una, nici cu alta. Călare pe un măgăruş amărât, înaintăm cu 120 de metri de autostradă pe zi. Dacă am avea viteza Indiei, ţinând seama de populaţie şi de suprafaţă, proporţional ar trebui să construim cam 2,5 kilometri pe zi. Adică, în cam trei ani să avem tot ce ne trebuie în privinţa asta.

Exemplul autostrăzilor e similar cu cele care s-ar putea da în toate celelalte domenii: industrie, agricultură, infrastructura urbană, comerţ. Pentru ca acestea să se întâmple, este nevoie să devenim un magnet pentru capital, este nevoie de stabilitate politică şi fiscalitate redusă. Adică este nevoie de exact ceea ce ne străduim să nu avem. Tot de capital privat avem nevoie şi pentru a rezolva priorităţile absolute ale societăţii româneşti legate de învăţământ şi sănătate.

În schimb, noi ne fixăm tot felul de ţinte false, cum ar fi impunerile FMI sau criteriile de convergenţă pentru a adopta moneda unică, tremurândă şi falsă, a unei economii cu zbaturi pe lângă care trec în viteză toate celelalte. Suntem prea ocupaţi cu bătăile în crâşmă, arestările mediatizate şi zbieratul la televizor. Fiind, totodată, şi suficient de proşti, nu ne uităm împrejur.