Între timp, cei doi s-au mutat în New York, iar el a cerut-o de soţie. S-au căsătorit în Central Park, în septembrie 2007. Cinci luni mai târziu, Jennifer a fost diagnosticată cu cancer la sân. A îndurat o dublă mastectomie, chimioterapie, radiaţii şi chirurgie reconstructivă. Cancerul a dispărut, dar a reapărut în 2010.

Pentru că a simţit că nu au mulţi oameni alături, Angelo, care între timp devenise fotograf profesionist, a început să îşi fotografieze soţia în diverse ipostaze ale bolii. Imaginile sunt absolut ucigătoare şi arată o femeie al cărei corp se transformă şi se degradează zi de zi. În primele fotografii vedem o tânără fericită, frumoasă, cu părul lung şi o privire misterioasă. Pe măsură ce boala avansează, ni se înfăţişează toate durerile lumii, într-un trup rămas injectat cu toată otrava citostaticelor şi zdrobit de durere. Jennifer a murit în decembrie 2011, la vârsta de 40 de ani. Soţul s-a mutat înapoi în Cleveland şi urmează să publice fotografiile într-un volum.

Doamnelor şi domnilor, de la acest punct încolo, n-o să vă mai mint: povestea de mai sus, ce-i drept cât se poate de reală, a fost doar un pretext al tristeţii intergalactice, pentru a vă povesti despre altcineva care nu va fi protagonistului unui volum foto, despre care nu se va scrie în ziare şi al cărui chip nu va deveni un viral pe Facebook. Aida a murit şi ea de cancer. Nu contează când a fost depistată boala, nu contează când a dispărut, nici când au apărut metastazele. Nu contează cât timp a trecut de când s-a mutat în altă lume. Ce e important este că Aida a fost o femeie frumoasă, care făcea nişte cozonaci delicioşi. Când a rămas fără păr, chiar de ziua ei, a purtat un batic roşu şi, la un moment dat, m-a lăsat să îi ating pielea capului. Dar nici asta nu contează.

Important e că, într-un weekend sufocant de fierbinte, acum mulţi ani, am rămas la ea acasă şi am jucat multe jocuri, am dormit sub cearşafuri albe şi am băut o limonadă pe care n-am uitat-o până în ziua de azi. E absurd de amintit că, într-o zi, am văzut-o atât de schimbată la faţă încât m-am înfricoşat până în degete, până în genunchi, până în organele interne. La fel de absurd e faptul că mereu m-am întrebat cum de nu înnebuneşte de frică, ştiind că poartă moartea cu ea zi de zi.

Cel mai natural lucru din lume ar fi să vă spun cum a numit-o soţul ei, în ultima ei noapte, în timpul ultimelor respiraţii, când din trupul ei mai rămăsese un ghem de cârpe. I-a spus „frumoasa mea“. Dar şi mai importantă a fost ziua de sâmbătă în care eu aveam un metru înălţime, mă plimbam cu ea de mână prin Severin şi ne-am întâlnit cu o cunoştinţă care a întrebat-o cine sunt. În loc să răspundă că sunt nepoata ei, Aida a glumit că, iată, s-a decis, în sfârşit să înfieze un copil. Apoi am mers acasă, am râs şi am jucat rummy ca şi când sfârşitul lumii nu avea să vină vreodată.