Francezul care a adoptat România: „În ’89 dădea bine să cunoşti un român“

Un jurnalist francez a ştiut să descopere România dincolo de clişee şi idei preconcepute. Henri Gillet, 68 de ani, vizitează anual ţara noastră şi o iubeşte cu bune şi rele.

Fondator al revistei „Les nouvelles de Roumanie“, lui Henri Gillet îi place să-şi împartă viaţa între cele două ţări: Franţa şi România. Când se plictiseşte de una, se duce în cealaltă, şi mărturiseşte că nu ar putea alege între ele. Tocmai când România pare să fie cea mai ocărâtă ţară de cea care, în perioada interbelică, îi era „sora mai mare“, un francez recunoaşte că se trezeşte în fiecare dimineaţă cu limba română şi adoarme în fiecare seară lângă o româncă.

Jurnalistul Henri Gillet ne-a acceptat invitaţia de a deveni blogger pe adevarul.ro la începutul anului 2013. Pe parcurs, textele sale au stârnit interesul cititorilor de a vedea cum percepe un străin România. Dar Henri Gillet, originar din Nantes, nu este un francez obişnuit. El şi-a dedicat cariera şi viaţa unei ţări de care s-a ataşat încă de la prima întâlnire, în 1973, atunci când a ales România ca destinaţie pentru luna de miere. 40 de ani mai târziu, jurnalistul priveşte critic, însă nostalgic asupra ţării despre care spune că şi-a uitat eroii, dar în care revine mereu cu aceeaşi emoţie.

Prima dată când a păşit pe tărâm românesc avea 28 de ani, era un tânăr jurnalist, un ferm anticomunist, care auzise de România mai degrabă din reclamele pentru Litoral ce apăruseră în Franţa. Atunci s-a înfiripat idila cu România, ca în 1989, chiar în timpul Revoluţiei, Henri Gillet să-şi petreacă „vacanţa de iarnă“ într-o ţară debusolată.

A fost martor al celui mai important eveniment din istoria noastră recentă: ieşirea de sub regimul comunist. A venit în România ca jurnalist, dar şi ca ambasador – voia să înfrăţească un oraş din România cu Nantes  – şi să pună umărul la liberalizarea ţărilor din est. A stat timp de 3 săptămâni în ţară, perioadă care avea să-i marcheze întreaga viaţă.  „1989 a fost un an extraordinar, cel mai frumos. În fiecare seară auzeam că Polonia era liberă, că Ungaria era liberă, că Cehoslovacia era liberă“, povesteşte francezul, unul dintre cei mai meticuloşi oameni pe care i-am întâlnit.

ROMÂNIA FRANCEZILOR ÎN ’89 ERA CU SOARE

Jurnalistul a fost surprins să vadă că „şi în România răsare soarele“. De fapt,  în ’89, a urmărit la televizor rubrica meteo. Pentru prima dată „am văzut cum era vremea în Polonia,  în România, în Bulgaria. Era ceva necunoscut pentru noi. Ne imaginam că este o zonă gri, aşa că am fost surprins să văd soarele acolo“, a mărturisit el.

Timp de 3 săptămâni a locuit în vestul ţării, în oraşul Ineu, dar cel mai mult timp şi l-a petrecut în Pîncota, un mic oraş din judeţul Arad, în care a ajuns din greşeală. Înfrăţirea dintre oraşe era o tradiţie pentru Franţa, în special după cel de-Al Doilea Război Mondial. În ’89 venise şi rândul României. Henri Gillet îşi aminteşte că a fost un şoc pentru francezi atunci când televiziunile de la ei au deschis jurnalele cu ştiri din România, despre care „nu ştiam mare lucru noi, francezii“.

A prins Revoluţia atunci când se întâmpla. Henri mărturiseşte că francezii erau stupefiaţi că românii vorbesc franceza, astfel că s-a simţit oarecum responsabil să ajute la liberalizarea României. „Când m-am întors în ţara mea, m-au văzut ca pe un erou, chiar unii dintre colegii mei m-au aplaudat“, îşi aminteşte el.

Deşi România privea Franţa ca pe o soră mai mare, pe care o urmase îndeaproape în perioada interbelică, mulţi francezi uitaseră de aceste legături. „Cu excepţia câtorva intelectuali şi a generalului Charles de Gaulle care a venit în România, în 1968, fiindcă a fost un om pasionat de istorie, restul lumii nu mai ştia nimic de aceste relaţii“, îşi aminteşte jurnalistul. La Bucureşti nu a ajuns în ’89, dar s-a întors într-o altă vacanţă, din vremuri cu greutate pentru români, în timpul mineriadelor din 1990.

În 2005, savurând un vin împreună cu prietenii români Vali Ivan, caricaturist, (stânga) şi Dodo Niţă, promotor al benzii desenate româneşti (dreapta) 

„DĂDEA BINE SĂ CUNOŞTI UN ROMÂN“

Cunoscând România poate mai bine decât o ştiu mulţi dintre noi, Henri Gillet se arată mâhnit de toate clişeele pe care le aude zilnic, în ţara sa, la adresa românilor. El reuşeşte să redea, pe scurt, imaginea României în ochii francezilor, imediat după Revoluţie. „Părerea francezilor despre români s-a schimbat între timp, după Revoluţie. La început, era foarte bine văzută această prietenie. Jurnaliştilor români li se acordau burse de a studia în Franţa. Îmi aduc aminte cazul unei tinere care a rămas şocată de diferenţele văzute în Franţa. Când a ieşit dintr-un hypermarket din Nantes, a început să plângă fiindcă văzuse rafturi întregi cu mâncare pentru animale, în timp ce în România nu exista aşa ceva pentru oameni. Iar seara era prezentată prietenilor, căci dădea bine să cunoşti un român pe vremea aceea“, povesteşte Henri.

În anul 2013, însă, percepţia francezilor despre români este mult mai diferită. Fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a contribuit decisiv la blocarea poporului său în prejudecăţi şi stigmatizări. Nici presa nu se lasă mai prejos şi continuă să lovească în români, deşi uneori pe bună dreptate. „Sarkozy a făcut mult rău României, i-a stigmatizat imaginea. La fel ca valul de români care a venit să muncească în Franţa, a existat şi valul imigranţilor italieni. Nici ei nu erau priviţi prea bine şi se izbeau de prejudecăţi care-i împiedicau să muncească“, îşi aminteşte jurnalistul. 

Regăsesc în România un pic din Franţa de altădată

De peste 50 de ori a fost acest francez în România, uneori chiar de trei ori pe an, timp în care a legat
prietenii strânse cu mulţi români, a descoperit locuri şi oameni, s-a bucurat de ospitalitatea lor şi a suspinat la mormintele celor căzuţi în lupta pentru libertate. Ataşamentul său este justificat şi prin căsnicia sa cu o româncă, însă pasiunea pentru ţara noastră are, de fapt, izvoare mai vechi. S-a îndrăgostit de România încă de la prima întâlnire. El spune că niciun francez nu poate rămâne indiferent după ce vizitează România.

„Aici sunt multe lucruri de văzut şi de aflat. Există o anumită nostalgie care îţi aminteşte de trecut, mai ales când vezi zone rurale, când vezi căruţe şi cocoşi. Regăsesc în România un pic din Franţa de altădată“, spune jurnalistul.

BULETIN DE ŞTIRI DIN ROMÂNIA

Pasiunea pentru ţara noastră s-a concretizat în revista „Les Nouvelles de Roumanie“ pe care a început să o redacteze în anul 2000,  atunci când a ieşit la pensie de la ziarul la care lucra. „Am simţit că e nevoie să fac ceva pentru România. Începuseră să apară deja clişeele şi am vrut să redau povestea adevărată despre orfani, despre oamenii străzii şi sărăcie, despre mai multe aspecte din ţară care ajungeau distorsionat în Franţa“, a mărturisit el.

Un alt motiv care l-a determinat pe jurnalistul Gillet să deschidă o astfel de revistă a fost faptul că nu exista nicio publicaţie care să ofere informaţii în mod constant despre România. Deşi revista a fost gândită iniţial pentru companiile din Franţa care ar fi dorit să investească în ţara noastră, Henri şi-a dat seama că publicul ţintă nu este acolo, aşa că a îndreptat revista spre ambasade şi instituţii care au legături directe cu România. Însă, succesul nu a fost cel dorit nici aici.

Cu 400-500 de numere vândute zilnic şi cu peste 2.000 de cititori pe site, publicul revistei „ Les Nouvelles de Roumanie“ „este format în special din cei care au relaţii cu românii, care au venit în România după Revoluţie sau care au făcut schimburi culturale, care au găzduit tineri români pe perioada studiilor. Şi am remarcat faptul că tinerii sunt mult mai interesaţi de România decât şefii unor companii sau ambasadorii“, spune fondatorul revistei. 

În 2013, în vizită la penitenciarul Jilava alături de scriitoarea Mihaela Ghiţescu şi Claudia-Florentina Dobre de la "Memoria Cultural Foundation" 

EROII, ŞTERŞI DE TIMP

Faţă de alţi francezi, Henri Gillet este un fin cunoscător al istoriei României şi, mai ales, al eroilor anticomunişti. Printre preferaţii săi se numără Traian Popovici – supranumit şi „Schindler de România“ – primar al oraşului Cernăuţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, el a scos din ghearele naziştilor peste 25.000 de suflete. Jurnalistul Gillet surprinde întotdeauna cu poveştile scrise pe blogul său de pe adevarul.ro prin care pare să dezvelească cearşaful aşternut peste imaginea unor eroi români.

Dar Traian Popovici nu este singurul nume care-i vine pe buze atunci când se gândeşte la românii săi favoritiţi. El ne rosteşte numele altor două personaje despre care, însă, se cunosc prea puţine în România: Liviu Babeş şi Mugurel Călinescu.

Primul a fost pictorul braşovean care s-a jertfit pentru libertate, pe 2 martie 1989. Liviu Corneliu Babeş, 47 de ani, şi-a dat foc pe pârtia Bradul din Poiana Braşov, în semn de protest la adresa regimului comunist. Puţini braşoveni şi-l mai amintesc astăzi, şi mai puţini români ştiu că el a existat.

Dacă Mugur Călinescu ar fi fost fiul meu, i-aş fi dat o palmă şi apoi l-aş fi luat în braţe

Al doilea erou martir, a cărui amintire se stinge odată cu trecerea timpului, a fost botoşăneanul Mugur Călinescu, cel care a luptat de unul singur împotriva regimului comunist. Avea doar 16 ani atunci când picta nopţi la rând zidurile clădirilor din oraş cu mesaje şi lozinici care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. „Teroristul“ a fost prins şi anchetat de Securitate. La doi ani după deschiderea anchetei, adolescentul rebel a fost diagnosticat cu leucemie, iar după alţi doi acesta a murit.

Unii martori spun că ar fi fost iradiat în timpul anchetelor Securităţii printr-o substanţă pe care i-o puneau în cafeaua pe care îl obligau să o bea. „Dar a rămas imaginea unui tânăr de 19 ani care a făcut asta. Daca ar fi fost fiul meu, i-aş fi dat o palmă şi apoi l-aş fi luat în braţe“, spune Henri Gillet despre rebelul Mugur Călinescu.

Aceştia sunt doar trei dintre românii care i-au marcat viaţa jurnalistului francez, impresionat de curajul şi îndârjirea lor, în ultimii ani ai comunismului.  

În 2006 s-a întâlnit în Bucovina cu fraţii Mureşan, pictori de biserici şi catedrale ortodoxe din toată lumea, inclusiv din Ierusalim

PRO-PROTESTE

Avid să cunoască tot mai multe lucruri despre viaţa socială şi politică din România, Henri s-a dus să viziteze şi Roşia Montană de trei ori, timp în care şi-a petrecut cel puţin câte patru zile alături de oamenii de acolo. Şi asta nu acum, când este la modă să vorbim despre Roşia Montană, ci în urmă cu 3-4 ani. La ora interviului cu Henri Gillet, în Piaţa Universităţii câteva sute de oameni se strânseseră deja pentru a protesta faţă de proiectul minier de la Roşia Montană.

Aşa cum era de aşteptat din partea unui francez, Henri Gillet spune că: „E bine (că se protestează – n.r.) nu numai pentru Roşia Montană, ci şi pentru faptul că se creează o mobilizare civică, un fenomen. În Franţa sunt multe astfel de mişcări“.  Apoi, ziaristul continuă cu o anecdotă:  „Există şi o glumă despre un american care voia să viziteze Europa în şapte zile pe care să le împartă astfel: o zi la Londra, o zi la Madrid, o zi la Roma, o zi la Berlin, o zi la Praga şi Viena, şi două zile în Franţa. Pentru că sigur o să aibă loc o grevă sau un manifest acolo!“.

În 2002, prima ciorbă de burtă pe care a mâncat-o într-o mănăstire de maici din România

DRUMUL SPRE ROMÂNIA

Henri Gillet şi prietenul său, un fotojurnalist – camarad de „război“ în Vietnam, au plecat în iarna anului 1989 spre România. Această epopee aventuroasă, aşa cum o numeşte Henri Gillet, avea să i-o scoată în cale pe viitoarea sa soţie, cea pe care a cunoscut-o la finalul drumului, pe tărâm românesc. Dar protagonistul călătoriei a fost, de fapt, interpretul care i-a urmat în drumul sinuos: Nicolae, un român fugit din ţară în anii comunismului, care ajunsese în Franţa mergând pe jos. 

Nicolae, deşi bine intenţionat, avea să le dea de furcă în nenumărate cazuri celor doi jurnalişti străini dornici să ia parte la un moment istoric în România. Pentru că avea paşaportul expirat, Nicolae a trebuit să treacă în mod clandestin frontiera dintre Germania şi Austria. Ba mai mult, el a traversat înot râul dintre cele două ţări, în timp ce cei doi îl aşteptau în maşină, cu motorul pornit, pe teritoriul austriac.

După ce au străbătut Austria, au fost lăsaţi să intre în Ungaria, acolo unde îi prinsese Ajunul Crăciunului. Deşi Nicolae nu avea viză de a trece spre România, iar şeful de la graniţă a sesizat că data de pe paşaportul său fusese măsluită chiar de Henri, în speranţa că vor fi lăsaţi să treacă frontiera, şeful de la graniţa cu Ungaria i-a lăsat să-şi continue drumul. „Ne-a iertat şi a spus: «în memoria ungurilor căzuţi la Timişoara, vă las să treceţi în România»“, îşi aminteşte jurnalistul francez. Dar cel mai emoţionant în călătoria spre România l-a reprezentat momentul când Nicolae, intrat pe teritoriul românesc, s-a aruncat în genunchi şi a îmbrăţişat pământul.

Odată ajunşi în ţară, chiar în pragul sărbătorilor, Henri a fost impresionat şi totodată înfiorat de siluetele soldaţilor cu arme, care se plimbau pe străzi. „Toţi se uitau la noi ca la nişte marţieni. Eram primii occidentali sosiţi în zonă. Erau copii care veneau să ne ceară ţigări. Noi le aduseserăm, în schimb, bomboane“, rememorează francezul.

Acest material a fost publicat în "Weekend Adevărul"