„Femeia”, eternul stereotip feminin

În accepţiunea criticului literar Nicolae Manolescu femeile care protestează afişează o atitudine „nefeminină” FOTO Brendan Smialowski/Getty Images

Nu mică mi-a fost mirarea când mi-au căzut ochii pe textul lui Nicolae Manolescu pe tema „femei, feminitate, feminism”. Cunoscându-l pe autor drept un intelectual – prin definiţie, capabil de empatie şi nuanţare – am fost frapat de text din două perspective: incoerenţa logică şi, mai grav, mascarea sub un limbaj aparent afectuos a unor stereotipuri la adresa femeilor, specifice unor persoane cu mai puţine pretenţii de la propriile idei.

Text scris împreună cu Sorana Constantinescu, cercetător la Centrul pentru Studiul Democraţiei

Să începem cu incoerenţa logică. Cine parcurge textul de la un capăt la altul va avea probabil dificultăţi în a-şi da seama ce anume vrea să spună autorul.

Are o problemă domnul Manolescu cu femeile în general? Chiar domnia sa spune că „misoginismul, fie hard, fie soft, e o prostie atât de mare”. Dar cheia acestui citat stă chiar în definiţia dată de autor un rând mai încolo, misoginismul fiind catalogat drept „incapacitatea bărbaţilor de a preţui femeile”. Deducem că autorul nu se consideră misogin, deci preţuieşte femeile. 

Dar cum ar trebui să fie femeile ca să merite a fi preţuite? Căci, deducem din text, femeile din ziua de azi nu prea mai sunt cum ar trebui să fie, de unde şi nevoia simţită pentru a scrie textul cu pricina. Deci problema pare că stă în definirea „feminităţii”, pe care o aflăm la începutul textului: „setul cât se poate de caracteristic format din tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec”. Sau măcar „diferite combinaţii”. Totuşi, ne spune domnul Manolescu, aceste caracteristici pot fi regăsite şi la bărbaţi. Aşadar, feminitatea nu este specifică doar femeilor, ci chiar şi bărbaţilor. Reciproca logică ar fi că putem vorbi şi despre un set de caracteristici ale bărbaţilor, nenumite, care alcătuiesc „masculinitatea”, care ajung să fie transferate femeilor şi de aceea ele ajung să se comporte... neconform. Ba chiar, la final, autorul susţine că femeile fac azi concurenţă bărbaţilor „în materie de mahala morală”. Ca bărbat, îndrăznesc să mă simt uşor ofensat de aceste inferenţe. Autorul mai reclamă limbajul şi „golănesc”, care se referea cândva doar la bărbaţi, plasat totuşi după expresia „de ţaţă”, întâmplător fără corespondent la genul masculin.

Continuând firul critic, problema pare deci să fie în acest proces prin care feminitatea şi masculinitatea se amestecă, făcându-le pe femei prea nefeminine (ceea ce nu e bine), iar pe bărbaţi mai feminini (ceea ce pare a fi ok). Aşa ajungem la feminism, care, cel puţin după Al Doilea Război Mondial „priveşte nenuanţat egalitatea sexelor, neţinând cont de diferenţele, totuşi naturale, dintre ele”. Mai precis, neajunsul stă în „politizarea problemei egalităţii”. Totuşi, domnul Manolescu salută faptul că femeile nu mai sunt excluse de la vot, problemă al cărui caracter recent îi lăsase „un gust amar”. Omite însă faptul că dobândirea dreptului la vot a survenit tocmai prin politizarea cu perseverenţă a acestei chestiuni care ţine de egalitate. Ca să îşi facă ideile mai clare, autorul parafrazează pe cineva care spunea că, prin feminism, femeile au câştigat dreptul „să facă politică umăr la umăr cu bărbaţii, fără ca bărbaţii să fi obţinut dreptul de a face meserii rezervate prin tradiţie femeilor”. Deducem de aici că politica pare a fi o meserie masculină, dar şi faptul că existe nişte meserii pe care bărbaţii „nu au dreptul” să le facă. Ar fi fost utile nişte exemple concrete de meserii interzise bărbaţilor, prin tradiţie şi prin lege.

Textul ar fi fost cel mult amuzant dacă observam la el doar incoerenţele logice. Poate transmitea şi o urmă de dezamăgire, date fiind aşteptările de la un critic şi scriitor de talia domnului Manolescu.

Textul este însă mult mai problematic prin faptul că transmite idei retrograde. Nu „de modă veche”, ci retrograde, prin faptul că nu face decât să perpetueze un discurs prin care femeia este tratată precum un obiect. Pe tot parcursul textului, autorul nu izbuteşte să se raporteze la femei ca la fiinţe umane capabile de a gândi autonom, de a avea dreptul la propriile idei, sentimente şi dreptul de a le exprima după cum consideră de cuviinţă. Dimpotrivă, femeile sunt privite ca nişte obiecte care, prin fabricaţie, ar trebui să arate toate la fel, conform definiţiei „feminităţii”.

De altfel, observaţi că în text este folosit singularul „Femeia”, probabil pentru că „femei” e ca şi cum ar exista mai multe tipuri, iar domnul Manolescu are un fetiş o idee foarte clară despre ce este o femeie. Există, în accepţiunea sa, cel mult trei tipuri de femeie adevărată: „femeia”, „femeia de odinioară”, „Ţăranca”. Să observăm totuşi că apare şi substantivul „ţaţă”, dar şi „expresia populară a-şi pune poalele în cap”. Deci e ok să luăm pe post de model „ţăranca”, dar una care se respectă nu îşi pune poalele în cap, ca o „ţaţă”. Aceasta ar fi o femeie care nu se poartă ca o „femeie”.

E simplu, „femeia de odinioară” nu a existat. Odinioară, pentru femei a existat doar lipsa dreptului la vot, la proprietate, la muncă salariată, la divorţ şi la propriul corp, care ideal lasă loc numai gospodinei de pension la care face referire domnul Manolescu. Cea care trebuie aibă grijă de casă, să primească oaspeţii cuviincios şi să îşi aline soţul.

Domnul Manolescu ajunge foarte repede la pseudo-biologisme reîncălzite, asemenea colegului său de breaslă de odinioară, Titu Maiorescu, care considera că femeile sunt din oficiu inferioare intelectual bărbaţilor, pentru că au creierul mai mic. Eternul feminin, ţăranca mitologică a satului român sunt idei derivate dintr-un fel de tradiţie anistorică (deci scutită să justifice raţional ce susţine), sunt clişee care nu au nimic compatibil cu ideea de persoană autonomă cu drept de muncă, de exprimare şi de participare.

În fine, textul domnului Manolescu se încheie prin a deplânge faptul că e plin pe stradă, la manifestări publice, la televizor, ba chiar în faţa preşedintelui aflat în uşa Ateneului de comportamente nefiminine ale unor persoane care ar vrea să fie femei. Deducem din text că orice revendicări devin golite de conţinut şi legitimitate dacă nu sunt transmise pe un limbaj suav, calm, tandru, delicat, fără dorinţa de a politiza, ţinând cont mereu de diferenţele naturale dintre femei şi cei cărora li se adresează, adică politicieni bărbaţi sau, mai nou, femei feministe care fac politică umăr la umăr cu bărbaţii.

Textul domnului Manolescu putea să se refere la fel de bine la... oricare prim obiect care vă vine în minte. Să zicem, la aspiratoare. Puţine aspiratoare de azi mai sunt cum erau aspiratoarele de odinioară. Unele fac prea multă gălăgie când aspiră, au prea multă putere, unele sunt chiar şi wireless, refuzând să mai stea legate de priză. Ba unele aspiratoare care umblă singure prin casă, fără a aştepta îndrumare. Noi, proprietarii lor, aproape că nu mai simţim acea bucurie de a scoate aspiratorul de la locul lui când vrem, de a-l strânge şi a-l pune fix acolo unde e locul lui. Să fie această autonomie a aspiratoarelor rodul otrăvit al evoluţiei tehnologice?

Nu putem să nu ne întrebăm, ca scriitorul Manolescu: unde sunt aspiratoarele de altă dată?