O statistică realizată pe baza sondajelor IRES ne arată că mai mult de 70% din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani nu s-au prezentat la vot. Iar dintre tinerii aflaţi între 25 şi 34 ani au absentat exact două treimi (Hotnews). Există, prin urmare, un motiv pentru care cei foarte tineri, mai cu seamă, nu se simt îndemnaţi să meargă la vot. Dar care este acesta? Am auzit mai multe explicaţii, dar, din păcate, ele par să descrie un raţionament circular: tinerii sunt apatici, evazionişti, dependenţi de reţelele sociale şi prin urmare nu se simt legaţi de societatea „reală” şi nu votează. Şi de ce nu sunt legaţi de societatea „reală”? Pentru că sunt apatici şi evazionişti.

Am citit si o altă pseudo-explicaţie: nu doar în România, ci şi în SUA şi în alte părţi ale lumii se întâmplă la fel: tinerii întorc spatele scenei politice, dispreţuind „participarea”. Prin urmare, ar fi vorba de un fenomen mai larg, ceea ce pare a fi adevărat, dar asta nu explică fenomenul în sine.

Ca să putem da un răspuns mai convingător, ar trebui să întoarcem întrebarea. Nu „de ce absentează tinerii?” ci, mai curând, „care este motivul pentru care vârstnicii votează mereu în proporţii covârşitoare?”. E mai relevant ce fac oamenii în condiţii de libertate şi nu ceea ce nu fac. Or, ni se pare evident că vârstnicii votează de fiecare dată pentru stabilitatea sistemului public de pensii, privilegiind partidul sau partidele care au mai guvernat în trecut şi care au dat dovada unei conduite responsabile. Cu cât alegătorii sunt mai în vârstă, cu atât manifestă o dorinţă mai mare de a merge la vot, deoarece pensionarii din România au cel mai puternic sentiment de insecuritate prin comparaţie cu celelalte categorii sociale. Intenţia administraţiei Băsescu de a tăia pensiile (stopată de Curtea Constituţională) a provocat pentru prima dată sentimentul că nimic nu este sigur în România şi că orice se poate întâmpla. Chiar şi vârstnicii care votaseră în trecut ţărăniştii şi liberalii (votanţi anticomunişti aşa-zicând), au început să privească la partidele Dreptei cu circumspecţie şi au votat, unii dintre ei, în 11 decembrie, cu PSD. În aceeaşi logică a insecurităţii, salariaţii de la stat votează mai mult decât cei din economia privată şi, în general, salariaţii votează în proporţie mai mare decât rentierii. Prin urmare votează cei care au interesul vital să voteze.

Dar există şi alte interese vitale cum sunt acelea ale mediului de afaceri ai căror exponenţi nu doar votează, ci, mult mai important, finanţează partidele şi campaniile electorale. De fapt, nu votul în aspectul lui strict tehnic contează, ci implicarea şi participarea. Oamenii de afaceri au la rândul lor temeri şi aşteptări foarte mari chiar dacă de altă natură decât cei care depind direct de politica bugetară.

Votează de regulă cei care ştiu bine de ce votează şi nu votează, aşa în general de dragul participării şi civismului, ci în favoarea partidului care le oferă cel mai mare sentiment de securitate. E un vot bine ţintit şi părtinitor. Prin urmare, dacă sunt oameni care nu votează, înseamnă că ei nu au un interes vital sau că nu reuşesc să-l identifice.

Înainte de reforma constituţională şi electorală de după Primul Război Mondial, în Regatul României funcţiona sistemul votului cenzitar, care limita dreptul de vot după avere. Rezultatul era că nu vota decât o minoritate foarte restrânsă a societăţii: La începutul secolului XX, la 1.644.302 de bărbaţi majori existau pentru Cameră 101.339 de alegători, iar la Senat 24.921 de alegători, ceea ce însemna că nu votau efectiv decât 5-6% din cetăţenii ţării, dacă nu socotim femeile. Excluziunea politică era masivă (v Constantin G. Dissescu).

Potrivit doctrinei politice de atunci, dreptul de vot nu era propriu-zis un drept, ci o funcţiune socială exercitată în condiţii bine definite. Dacă s-ar fi admis că este un drept, ar fi trebuit, fireşte, ca el să fie extins la toţi cetăţenii indiferent de avere. Dar să observăm, fără prejudecăţi, că ideea de funcţiune nu era cu totul lipsită de sens, căci îi investea cu exercitarea ei numai pe aceia care aveau interesul vital să voteze şi, în general, să participe la viaţa politică. Săracii lipsiţi de proprietăţi, cum erau pământul sau o profesiune liberală, nu puteau vota direct, dar nici nu ar fi avut interesul real să voteze în cadrele unui sistem politic care veghea cu stricteţe la conservarea regimului de proprietate. Votul în colegii cenzitare era neîndoielnic prin el însuşi o barieră în calea oricăror transformări sociale, dar să observăm că el era motivat şi de imposibilitatea celor lipsiţi de proprietăţi de a da un vot relevant pentru ei înşişi. Căci situaţia lor ar fi rămas, fundamental, neschimbată cu oricine ar fi votat. Votul ar fi fost o operaţiune pur mimetică, o formă goală. Acesta este de altfel motivul principal pentru care sufragiul universal şi împroprietărirea ţăranilor au fost gândite după 1918 ca părţi ale aceleiaşi reforme. Împroprietărirea îi deschidea ţăranului un orizont politic până atunci inexistent.

Nici atunci şi nici astăzi nu votează aceia care nu câştigă nimic prin votul lor sau care nu reuşesc să identifice un câştig.

Dar să ne întoarcem la absenteismul de astăzi. În condiţiile unei îndelungate practici a votului universal şi a unei consolidate conştiinţe a egalităţii politice, asistăm din nou la situaţia în care mai mult de jumătate din populaţia ţării nu participă la alegerile legislative (60,51%). Chiar dacă proporţiile autoexcluziunii de astăzi nu sunt la fel de mari ca cele ale excluziunii din trecut, situaţiile au ceva în comun. Nici atunci şi nici astăzi nu votează aceia care nu câştigă nimic prin votul lor sau care nu reuşesc să identifice un câştig. Dacă admitem că votul este şi un drept, dar şi o funcţiune, atunci observăm că în secolul XIX dreptul era subordonat funcţiunii sociale, în timp ce în doctrina şi practica modernă funcţiunea urmează dreptului. Asta înseamnă că, deşi ai dreptul să votezi, nu îţi exerciţi funcţiunea de alegător dacă nu îi întrevezi consecinţele sau dacă ele chiar nu există în mod obiectiv. Multă lume spune că „nu are cu cine să voteze” şi acest lucru ar trebui luat în serios. X crede că Y ar trebui să meargă la vot şi să voteze cu cine doreşte el, numai să voteze, dar X vorbeşte fără sens, căci nu are cum să se pună în situaţia concretă a lui Y.

Faptul că absenteismul se manifestă masiv printre tineri (peste 70%) ne arată că ei sunt supuşi unui soi de cens natural. Tinerii de azi sunt pur şi simplu privaţi de „proprietatea” care le-ar oferi motivaţia votului şi care i-ar transforma în agenţi activi ai societăţii. Chiar dacă nu li se interzice să voteze (ba dimpotrivă), ei nu votează, căci nu văd în această acţiune decât o formă goală, un pur mimetism. La acest lucru ar trebui să ne gândim. Este decepţionant, însă, că în loc să reflectăm la condiţia concretă a atâtor tineri care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor, care nu văd în jurul lor nicio perspectivă menită să le insufle entuziasm, preferăm să emitem la nesfârşit aceleaşi inepţii didactice despre datoria de a vota şi despre „dreptul” pentru care au murit atâţia oameni.

Horaţiu Pepine, Deutsche Welle