Eu, vara, nu dorm

Nu puţini români deprinseseră gustul vacanţelor exotice, ca să înţelegem la ce „rafinament” se ajunsese. Ba erau la modă şi creditele pentru vacanţe. Băncile ne explicau cum pentru ele este important să avem experienţe noi şi să descoperim lumea. După 2010, nu a mai fost aşa important.

Când am decis ca la barometrul Inscop-Adevărul să punem şi un pachet de întrebări privind vacanţa de vară, ne-am gândit în primul rând la faptul că, în sezonul estival, prea puţină lume mai are chef de întrebări „grele”. Este un paradox al politicii contemporane, dominate de televizor: când oamenii au mai mult timp să stea la televizor acesta din urmă nu are „sezon” de politică. Şi totuşi ce fac oamenii vara, mai ales fără alegeri, sau fără măcar un referendum amărât acolo?

Mobilitatea geografică din timpul verii este, evident, semnificativă şi este uzual asociată concediului pentru adulţi şi vacanţei pentru copii şi tineri. De pe la sfârşitul anilor 90, concediul nu mai este relevant ca şi concept (decât sub aspectele sale privind strict legislaţia muncii). Mulţi se referă la perioadă ca fiind pur şi simplu vacanţa de vară. De la persoane care în realitate au o săptămână, maxim două concediu până la şomeri, toată lumea are o raportare la „vacanţa de vară”. Pe măsură ce s-a mai occidentalizat şi „consumerizat” societatea românească, vacanţa şi conduitele specifice au devenit un bun social general, de unde erau cândva o instituţie a copiilor şcolari şi, eventual, a cadrelor didactice care cam rămâneau fără obiectul prioritar al muncii în perioada de referinţă.

Televiziunile şi stilul de consum al anilor 2000 au accentuat deci şi în România instituţia vacanţei, care transgresează graniţele juridice şi impuse ale concediului. Vacanţa e o stare. Chiar şi angajatorii sunt mai flexibili şi mai îngăduitori: 1. Au înţeles cum consumul de vacanţă este esenţial pentru metabolismul economiei de piaţă şi 2. Sunt printre primii care vor s-o şteargă şi să profite de zilele libere.

Dacă instituirea vacanţei ca stil definitiv de viaţă şi consum pe timpul verii în România a fost contribuţia anilor 2000 (prin comparaţie cu anii 90 în care sistemul concediilor pentru clasa muncitoare se prăbuşise şi cine avea totuşi bani nu avea unde să se ducă), ce a schimbat în toată povestea asta criza anilor 2010? Totuşi, cultura vacanţei şi o anumită îngăduinţă a societăţii faţă de nevoia cetăţeanului de a mai evada pe ici pe colo în timpul verii nu au mai beneficiat de suport financiar. Oamenii nu mai puteau investi în vacanţe ca înainte de criză. Nu puţini români deprinseseră gustul vacanţelor exotice, ca să înţelegem la ce „rafinament” se ajunsese. Ba erau la modă şi creditele pentru vacanţe. Băncile ne explicau cum pentru ele este important să avem experienţe noi şi să descoperim lumea. După 2010, nu a mai fost aşa important.

Şi aici intervine paradoxul turismului: conform sondajului Inscop de luna aceasta, o treime dintre români declară că sigur vor pleca de acasă în vacanţă. 20% nu s-au hotărât. 43% sunt siguri că nu vor pleca, oricum, mai puţin de jumătate într-o ţară puternic lovită de criză. Dacă vă veţi uita pe sondaje din anii trecuţi privind comportamentele şi consumul de vacanţă, veţi vedea că, „ponderând” totuşi cu climatul economic, nu e chiar o prăbuşire a cifrei consumatorilor de vacanţe. Desigur, au scăzut bugetele, a scăzut numărul de zile de vacanţă, numărul stelelor de pe hotel, poate s-a înlocuit staţiunea cu o vizită prelungită la nişte rude pe la care nu mai fuseseră de câţiva ani, dar românii nu au abdicat de la vacanţă. Mai puţin Bahamas, mai puţin Tenerife, mai puţin Coasta de Azur – dar înţeleg, oricum, dintr-un fel de imn al staţiunii Mamaia, că „nu au nici la St. Tropez, carnaval ca la Mazăre”, sau aşa ceva.

Este o problemă clarificată de sociologi în Anglia acum vreo trei-patru decenii. Într-o societate clar stratificată sau care trece printr-o criză care se repercutează şi asupra modelelor de consum, pentru cei mai mulţi oameni este importantă evitarea deprivării relative. Pe scurt, înţelegi că nu poţi avea domeniu ca lordul nu ştiu care, dar este important să ai măcar o casă la ţară, fie şi a rudelor, ca să ai unde te duce. Nu poţi bea la ora 17 ceai de Sri Lanka, dar trebuie să ai ceai la plicuri şi biscuiţi de la Lidl pentru bridge-ul de la ora 17 cu celelalte băbuţe de pe stradă. Nu poţi pleca la Monte Carlo în week-end, dar ai dreptul măcar la un picnic. Nu mai poţi merge „la mare” două săptămâni dar te salvează turismul de week-end. Cam ăsta e fenomenul. Deocamdată, instituţia vacanţei a fost salvată pe principiul evitării deprivării relative. Românii nu mai au neapărat ceva comparabil cantitativ cu ce au avut acum 4 ani, dar caută să aibă acelaşi tip de experienţe. Experienţe care pot salva cultura verii şi, poate, vor ajuta industriile verii să treacă prin criză. Ciudat e că spiritul ăsta al vacanţei apare în cele mai neaşteptate locuri. Vara trecută, tanti Jeni, portăreasă şi paznic de noapte la o instituţie, îmi spunea: „Ştiţi, eu sunt ca în cântecul ăla”. Zic, mirat: „Care cântec, doamna Jeni?”. „Păi, eu... vara nu dorm.”