Elogiul ambiguităţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Înaintarea în vârstă aduce instalarea tot mai vizibilă a unei aşa-numite „demenţe lingvistice” care, în cele din urmă, afectează masiv câmpul perceptiv, limitându-l tot mai mult la sesizarea doar acelor stimuli care corespund unor tipare textuale, unor clişee lexicale.

Să facem apel la amintire – ce însemnau pentru noi primele cuvinte învăţate? Ele pluteau într-un infinit senzorial – ca ţipetele dintr-o pădure, ca licăririle unei nopţi adânci. Şi o mare parte din copilăria noastră am petrecut-o în această sirenitate, amfibieni ai trăirii şi vorbirii, scufundaţi pe jumătate în fluxul vieţii, exersând cu cealaltă jumătate fluenţa exprimării. Cuvintele noastre erau personale, intime, vii, aveau un miros atât de propriu încât una dintre primele uimiri a fost că oamenii din afara zidurilor casei vorbesc ca şi noi. Cât a durat această împletire, această identitate dintre limbaj şi muşchiul limbii care făcea ca vorbele să aibă gustul lucrurilor? Când şi de ce am pierdut-o?

Îngreunaţi de osânza exprimatului nu ne-am mai putut înălţa şi, într-un final, am renunţat la aripi în favoarea mâinilor. Bronhiile ni s-au închis la aerul din adâncuri şi am ales să ne târâm pe uscatul cuvintelor, ca vietăţi ale suprafeţei, ca vârfuri în trofismul pojghiţei. Sclavi înfieraţi, purtăm pe fruntea noastră cuvântul stăpânitor. Dar tot el este amintirea vremurilor în care am fost fugari.

Ochii ni s-au înceţoşat sub crusta previzibilului şi razele lor nu mai reuşesc să străpungă preajma. Când şi când o senzaţie neaşteptată ne stă pe limbă, refuzând să se rostogolească în vocabulă... Dar astfel de clipe se împuţinează pe măsură ce obişnuinţa de a reduce totul la cuvânt, la text ne devine a doua natură. Simţurile noastre vor refuza să recunoască existenţa a ceea ce este lipsit de o categorie. Începem prin a da nume lucrurilor şi sfârşim prin a nu mai vedea decât lucrurile numite, decât numele lor...

Disponibilitatea la influxurile necuvintelor naşte cuvinte şi idei vii, dar noi corupţi de deliciile conciziei, toropiţi de extazele suficienţei, reducem timpul deliberării până la a formula un singur verdict pentru toate cauzele, aşa cum un mormânt îşi scuipă epitaful peste întreaga viaţă.

Ţesăturile în care ne îmbrăcăm spiritul ajung după o purtare de o viaţă să-i intre în carne, să se împletească până la indistincţie cu fibra lui cea mai adâncă. Ca un costum ambulant – unde corpul nu face decât să susţină o haină, e conţinutul ei de umplutură – aşa este, faţă de spirit, textualitatea noastră după vârsta la care am încheiat socotelile cu neştiutul. Aruncăm cu texte tot mai lapidare în realitatea răsuflătoare lapidându-ne astfel – ca într-o întruchipare coşmarescă – şi pe noi înşine.

Căci dacă e adevărat că spiritul este locul unde neantul se împerechează cu fiinţa, nu mai puţin e că trăiesc doar acele făpturi numai pe jumătate născute, scufundate într-o plenitudine ambiguă, într-o totalitate indecisă, într-o sferă... echivocă.

Experienţa – al cărei câmp se extinde, în raport cu cel lingvistic, la infinit – devine obiectul unei raportări strict lexicale, orizontul nostru perceptiv reducându-se la dimensiunile vocabularului nostru. Sigur, într-o bună tradiţie carteziană, ni se cere să ne definim termenii, să dăm dovadă de rigoare şi de precizie în tot ceea ce spunem, iar astăzi nu mai avem gust pentru întorsăturile de frază, pentru metafore şi lirism, poezia actuală fiind o specie minoră a... prozaicului. Am devenit atât de cartezieni încât într-un crepuscul putem distinge fotonii, iar într-un orgasm putem număra impulsurile nervoase.

Vremurile actuale sunt corespondentul acelei „demenţe lingvistice” din viaţa fiecărui om – întemeiată pe nemăsurata lui ambiţie de a reduce totul la cuvânt. În viaţa unui om – unei asemenea nebunii – îi urmează, odată cu post-maturitatea, odată cu integrarea în dezamăgire – revelarea raportului exact dintre cuvânt şi fiinţă: acelaşi ca dintre volumul de spumă şi volumul de apă al Oceanului. Bătrânul are şansa de a vedea născându-se din nou, din această spumă, frumuseţea incomensurabilă a vieţii, de a redobândi mintea infantilă, de a vedea cât de departe sunt cuvintele de ceea ce ar vrea să spună, de a regreta că a trăit departe de viaţă, ascuns într-un cuvânt.

Va avea şi omenirea actuală – şansa unei asemenea bătrâneţi? Va trebui atunci să respingă – ca fiind apocrifă – deschiderea Evangheliei după Ioan, dacă nu cumva să considere că scribii au uitat o negaţie: La început nu a fost cuvântul, şi cuvântul nu era la Dumnezeu şi Dumnezeu nu era cuvântul. Va fi astfel pregătită pentru a se deschide bătrâneţii şi, în egală măsură, unei noi copilării...

Acest text a apărut în numărul din luna mai al revistei Argeş

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite