E foarte simplu să reuşeşti în viaţă

Într-un articol scris săptămâna trecută am adus în discuţie viitorul copilului: cum e mai bine pentru el, pentru părinţi şi familie, pentru toţi laolaltă, cum şi cât de repede se ajunge acolo, oare ăla micu are şanse, e mai bine la ASE sau la Drept, sau mai bine în America, cât şi pe cine trebuie să plătim ca să ne spună asta, or să ne ajungă banii până termină şcoala etc. etc.

Şi articolul se încheia cu o întrebare clară şi explicită, la care ştiam că nu se va încumeta nimeni să răspundă deschis, fără echivoc: 

Gândindu-va numai şi numai la binele copilului şi la viitorul lui a€“ şi de viitorul acela lung vorbesc, de până când va avea el însuşi copii în aceeaşi situaţie sau chiar după - când credeţi că e cel mai bine pentru el să îşi aleagă un drum în viaţă, să decidă în ce direcţie să o ia, în ideea că va merge pe acea cale mulţi ani de atunci înainte? 

Răspunsul meu – pentru care părinţii vin să mă consulte – e puţin nuanţat: « Dacă vă permiteţi şi dacă nu sunteţi obligaţi să-l trimiteţi să munceasca mai repede, ca să-şi câştige existenţa, atunci cât mai târziu posibil, în a doua jumătate a primului ciclu universitar, poate chiar în al treilea an de facultate. »

Sigur, după un astfel de răspuns, cei mai mulţi părinţi consideră că mi-au dat banii degeaba pe consultanţă, sau, şi mai rău, că un asemenea sfat ar risca să-i pună carieră în pericol ăluia micu. Pentru că doar cu gândul la carieră e pusă această întrebare din partea părinţilor, deşi răspunsul meu şi argumentaţia încearcă întotdeauna să meargă puţin mai departe de asta. 

Pentru că în societatea în care trăim fericirea pe termen mediu şi lung a lui ăla micu e acelaşi lucru cu succesul în carieră, iar cariera e cu atât mai bine construită şi mai solidă cu cât e începută mai din vreme - crede şi zice mai toată lumea.

Şi, dacă s-ar putea sări peste şcoală şi să se facă ăla micu notar (ce de bani acolo !), ceva pe la Romatsa sau funcţionar la Bruxelles, la UE, încă de mic, ar fi mulţumiţi mulţi, foarte mulţi părinţi.

Nu e de mirare că cei mai mulţi sunt în extaz când copilul le spune, de prin clasa a opta, deja, că ştie clar ce vrea să facă în viaţă şi restul e doar o chestiune de optimizare a traseului şi a resurselor. 

Care copil, însă, rareori ştie şi înţelege cum merg lucrurile pe lumea aceasta, mai ales dacă la şcoală e cu gândul mai mult la viitoarea lui carieră. Şi nici părinţii nu stau mai bine la acest capitol, din câte se vede. Aşadar, o « alegere » făcută când nu eşti prea deştept şi numai dintre câteva opţiuni – şi acelea doar cu lucruri pe care le poţi vedea, pune pe limbă, în ureche sau cu care te poţi scărpina – cu greu poate fi socotită o alegere. Despre asta am scris câteva cuvinte în plus într-un alt articol, de curând, nu mai revin asupra detaliilor.

Da, sunt destule cazuri în care pasiunile, dexteritatile sau dorinţele devin de neoprit la unii copii cu mult înaintea altora. Copilul electronist, copilul inventator, copilul antreprenor etc.; ca să nu mai vorbim de talentul artistic, mai ales când e voba despre muzică. Acolo cel mai logic pare să laşi natura să-şi urmeze cursul şi alegerile devin aproape evidente.

Eu nu vorbesc acum despre aceste cazuri, şi nici despre cele în care eşti obligat să iei o decizia de a îndrepta copilul către o anumită facultate pentru că în specializarea la care te gândeşti e nevoie de o certificare (diplomă de ciclul I) obligatorie pentru accesul în domeniul respectiv: medicină, arhitectură, unele ramuri de inginerie etc.

Mă adresez, în primul rând, la părinţii şi copiii aferenţi de la care aud zilnic cuvinte ca: finanţe, relaţii internaţionale, administraţie publică, banking, marketing, resurse umane, management cultural, Comunitatea Europeană, antreprenoriat şi afacerile familiei, pieţe de capital, publicitate, industria luxului, hospitality, Hi-Tec, servicii secrete, vamă, urban planning, project management, binele universal, de grup şi ONG-uri, mass-media, « lucrul cu oamenii », PR, CSR şi toate celelalte combinaţii de litere înrudite, consultanţă, manager şi câte şi mai câte...

Dacă părinţii, bunicii şi ceilalţi din jurul copilului îşi pun întrebări de felul: « O fi mai bine să-l pregătim pe ăla micu pentru o facultate de finanţe, de ştiinţe politice sau de drept ? », şi apoi vin la mine ca să îi ajut la luarea deciziei, eu mai mult îi încurc...  

Primul lucru pe care îl spun e că, în astfel de cazuri, nu facultatea e importantă, ci universitatea. De 10 ori mai importantă. Ba chiar de 20 de ori... Aşa că pot lăsa alegerea pentru cât mai târziu, cu avantajul că e posibil să crească gradul de deşteptăciune în familie între timp, a nivelului de informare şi a numărului de opţiuni de luat în calcul etc. Ăla micu trebuie, în primul rând, să înveţe la fel de bine la toate materiile în şcoală şi în liceu şi să ia note maxime la toate.

Dar la toate, nu doar la cele care îi plac, la materiile de la BAC sau de la ce cred ei că i-ar folsi în viitor. Asta se numeşte « cultură generală », şi eu nu am întâlnit până acum vreun părinte sau un copil care să îşi dea seama cu adevărat cât de importantă e chestia asta pentru viitorul lui ăla micu. Apoi, trebuie să înveţe bine trei limbi străine. Trei, nu două! engleză la perfecţie - şi asta înseamnă gramatică şi structurile limbii, în primul rând, mai important decât vocabularul a€“ apoi germană şi franceză, de preferat. 

Una dintre ele bine, bine (franceză dacă e mai spre humanities, respectiv germană dacă e înclinat mai spre ştiinţele exacte) şi cealaltă cel puţin mediu. Sigur, şi asta e tot cultură generală, la urma urmei, dar e atât de important încât trebuie scos clar în evidenţă.

Şi apoi restul de cultură generală, care nu se predă la şcoală: diferenţă dintre Beethoven, Beckham şi Beckett, când să spui a cărui în loc de al cărui, cum e cu care şi pe care, când să spui maxim şi când maximum, cum e cu subiectul multiplu şi cu virgulă în faţă lui shi, shi câte şi mai câte. La interviul de angajare se văd bine toate acestea, deşi părinţii şi copiii par să nu aibă habar de asta.

Nu le dă de gândit că, practic, niciunul dintre mării angajatori nu te întreabă vreodată la angajare, ca tânăr absolvent, ceva din ce ai învăţat la cursuri, dar niciodată! Dimpotrivă, peste tot sunt întrebări generale, teste şi studii de caz de logică, de inteligenţă, de cultură generală (explicite) etc. 

Şi dacă ăla micu ia note maxime la toate materiile, dacă ştie mai bine decât cei din jur limbile străine şi dacă nu îl încurcă părinţii, atunci cel mai bun lucru pe care îl poate face cu viaţa lui e să meargă la una dintre marile universităţi din străinătate, la cele din top. Nu contează la care facultate se duce în cliclul I, poate merge la oricare din ele, dar absolut la oricare, pentru că viitorul lui e asigurat în egală măsură, indiferent ce specializare alege. Poţi face jurnalism, sociologie, economie, filosofie sau orice altceva, pentru că toţi marii angajatori din lume te aşteaptă cu braţele deschise, şi asta chiar înainte de a te înscrie la master, în ciclul al II-lea. 

Aşadar, « decizia finală » cu privire la direcţia şi la drumul în viaţă poate fi luată în al doilea, sau chiar în al treilea an de facultate, când trebuie să-ti alegi masterul, alegere pe care o faci deja cu un anumit job, tip de job sau de carieră în minte. Pentru cele mai multe dintre situaţiile ca acelea descrise mai sus, un master la o universitate bună e absolut suficient ca să îţi asigure nivelul de specializare cu care poţi porni în cariera asociată domeniului respectiv. Şi încă ceva: nu e nevoie să lucrezi nici măcar o oră în tot acest timp, pe niciunul dintre marii angajatori nu îi interesează asta! Ocupă-te de şcoală, de cultura ta generală şi de cele studenţeşti, ai mai mult de câştigat, fără îndoială, dacă ştii să profiţi la maximum.

Şi acum vorbind părinţilor, dacă simţiţi că v-aţi ratat viaţa şi nu vreţi ca ăla micu să vă calce pe urme, gândiţi-vă bine la ce îl împingeţi să facă, şi, mai ales, când şi cum. E foarte simplu să reuşeşti în viaţă! Nu am zis că e uşor, ci doar simplu. « Reţeta » pe care am descris-o mai sus poate fi oricând expusă şi detaliată în câteva minute, nici nu mai e nevoie ca să veniţi să mă plătiţi pentru consultanţă pentru viitorul copilului, pentru că tot asta vă voi spune - sau, cel puţin, cu asta voi începe. Sigur, mai ştiu câteva reţete de « reuşire în viaţă », însă asta e, de departe, preferata mea...