Comunismul e împotriva naturii

… adică chiar poluează mult. Dezastrele continue de la Copşa Mică, de la Srednogorie din Bulgaria, din „Triunghiul negru” cehoslovac, moartea tuturor organismelor din Vistula poloneză sau aerul ucigaş îmbâcsit cu metale grele şi emisii acide din zona Leipzig-ului redegist nu poartă nume de directive, ele au dat locuri de muncă şi, desigur, au dezvoltat multilateral societăţile socialiste. Hai să le ignorăm cu nostalgie.

„Regimul trecut – înarmat cu ideologia sa arogantă şi intolerantă – a redus omul la condiţia de forţă de producţie, iar natura la un instrument de producţie. Prin aceasta, le-a atacat însăşi substanţa şi relaţia lor recicprocă. A redus oameni înzestraţi şi autonomi, oameni care contribuiau cu propriul talent la progresul ţării lor, la componentele unei maşinării immense, zgomotoase şi împuţite, a cărei raţiuni de a fi nu era clară nimănui. Nu putea să facă mai mult decât să se uzeze complet, împreună cu componentele sale”, Vaclav Havel, Cehoslovacia, 1 ianuarie 1990

Fără îndoială, dezastrele ecologice se întâmplă şi în democraţiile liberale ori în societăţile capitaliste. Cu toate acestea, regimurile comuniste, dincolo de standardele de mediu laxe sau inexistente şi obsesia industrializării masive, au dublat crimele împotriva mediului înconjurător şi comunităţilor cu secrete de stat, minciună sistematică şi frică. Emisii, deversări sau contaminări au otrăvit pământul, aerul şi apa împreună cu teroarea şi frica. Moartea înceată a trupurilor dar şi a spiritului, a fost impusă ca o condiţie imperativă în a accepta victoria socialismului cu falsele sale realităţi: dezvoltarea economică şi crearea de locuri de muncă. Dezastrele ecologice comuniste aveau formă continuă.

Există o relaţie strânsă între grijile ecologice şi drepturile omului – de altfel, dreptul la un mediu curat e sancit ca drept fundamental al omului atât de Organizaţia Naţiunilor Unite cât şi de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. De-a lungul istoriei sale de după ultimul Război Mondial, Europa unită (Comunităţile Europene) a conceput legătura dintre a te bucura de drepturile fundamentale şi calitatea mediului înconjurător. De cealaltă parte a cortinei de fier, industrializarea forţată şi, general, paradigma de dezvoltare a comunismului curbau destine, nenoroceau vechi comunităţi şi distrugeau natura.

Departe de a fi un paradis verde, tendinţele de dezvoltare şi de protecţie ecologică primesc formă de la politicile Europei extinse; directive cadru privind chimicalele sau, mai recent, apele ori o directivă de succes privind habitatele sălbatice, toate parte dintr-o politică complexă în care Europa funcţionează, cere să se transpună respectul pentru mediu, pentru comunităţi locale sau regionale, promovează dezvoltarea durabilă şi, subsecvent, ajută la creşterea calităţii vieţii şi sănătăţii individului. Lecţii crunte din trecutul postbelic al europenilor precum dezastrul de la Seveso sau deversarea Sandoz în apele Rinului au dus la normarea drastică a dreptului mediului european. 

Iar mediul înconjurător e un mare indicator care delimitează uniunea europenilor de economia rentieră a oligarhilor Rusiei, de smogul irespirabil al sclavagismului industrial chinez sau de capitalismele-dezastru din Americi.

Diacronic, estul Europei e încă înecat în fumul gros de carbune al comunismului, în tarele prioritizării industriilor grele şi în planurile cincinale. Dezastrele continue de la Copşa Mică, de la Srednogorie din Bulgaria, din “Triunghiul negru” cehoslovac, moartea tuturor organismelor din Vistula poloneză sau aerul ucigaş îmbâcsit cu metale grele şi emisii acide din zona Leipzig-ului nu poartă nume de directive, ele au dat locuri de muncă şi, desigur, au dezvoltat multilateral societăţile. Hai să le ignorăm cu nostalgie.

Niciuna din aceste distrugeri ale mediului din comunism şi consecinţele lor pe termen lung nu ar fi fost posibile dacă cetăţenii ar fi avut forţa să ia parte la viaţa democratică în comunităţile şi statele lor, să participe la luarea deciziilor privind binele public şi să se exprime liber. Năravurile autoritariste sunt încă aici, iar rănile post-totalitare încă supurează, se manifestă în (şi împotriva) mediului înconjurător, se văd cu ochiul liber în natură şi în sfera publică. La noi ele se numesc Roşia Montană, Pungeşti, defrişări, Turceni etc.

Un proiect al 2Celsius Network intitulat „Comunismul împotriva naturii” încearcă să readucă la suprafaţă crimele regimurilor comuniste împotriva mediului înconjurător şi să găsească moştenirea socialismului real în capitalismul sălbatic ce a urmat schimbărilor politice din ’89-’91 în Europa Centrală şi de Est.

La mulţi ani, Europa!