Libertatea de exprimare este una dintre cele mai preţioase drepturi inspirate din principiile liberalismului. Dar nu există temei pentru care această libertate să intervină peste dreptul la sănătate şi, în ultimă instanţă, dreptul la viaţă al copilului.

La începutul săptămânii, erau 491 cazuri noi de copii infectaţi cu Sars-CoV-2, dintre care 41 internaţi la ATI. Ieri, numărul copiilor internaţi la ATI a crescut la 44. Iar această situaţie survine valului patru al pandemiei, un val neobişnuit de agresiv în cazul copiilor. Tocmai de aceea, tot săptămâna aceasta, a fost actualizat Protocolul de Tratament pentru Covid-19 cu o secţiune dedicată copiilor.

Din păcate, există date limitate privind patogeneza, tabloul clinic şi terapia bolii Covid-19 la copii. Fapt ce îngreunează tratamentul celor afectaţi de virusul Sars-CoV-2. Ştim deja că, în 80-90% din cazuri, copiii pot dezvolta afecţiuni pulmonare. La care se adaugă previziunile specialiştilor, potrivit cărora minorii supraponderali au cel mai mare risc de a dezvolta forme grave ale bolii.

Dacă la începutul pandemiei se vorbea despre realizarea imunităţii de turmă, în prezent, cu o rată de vaccinare de 34%, alarmant de scăzută, comparativ cu media UE de 74%, acest obiectiv rămâne o fantasmă.

Lucrurile sunt şi mai agravante, în condiţiile în care copiii sub 12 ani nu se pot vaccina. O măsură vitală, pentru a stăvili valul de îmbolnăviri la copii, este ca părinţii acestora să se vaccineze. Tocmai de aceea, în timp ce aşteptăm decizia Agenţiei Europene pentru Medicamente referitoare la posibilitatea vaccinării copiilor sub 12 ani, vaccinarea părinţilor înseamnă, la propriu, asumarea responsabilităţii părinteşti în aceste vremuri. Dar acest lucru nu se întâmplă. Atunci apare întrebarea: este legitimă introducerea obligativităţii vaccinării pentru părinţi?

În timp ce un părinte îşi asumă responsabilitatea acţiunilor sale, inclusiv când vine vorba de vaccinare, se poate oare folosi aceeaşi logică şi în numele copiilor lor? Sunt cuvintele „îmi asum refuzarea vaccinării” valabile atunci când devii un factor de risc pentru propriul copil?

Realitatea sumbră a unei asemenea atitudini riscă să fie cuantificată într-un mare număr de decese în rândul copiilor – o tragedie de amploare pentru societatea românească.

Este o dezbatere similară cu cea din Statele Unite, unde membrii unor culte refuză, pe motive religioase, inclusiv pentru copiii lor, transfuzia de sânge. O decizie care, în multe cazuri, înseamnă o condamnare la moarte. Dar libera opinie a părintelui nu poate surclasa dreptul copilului la viaţă. Astfel, este recunoscut prin lege că, dacă este necesară o transfuzie de sânge pentru a salva viaţa copilului sau pentru a preveni vătămarea gravă, aceasta va fi administrată fără consimţământul părinţiilor. Cu toate acestea, respectivii părinţi sunt absolut convinşi că iau cea mai bună decizie pentru copil.

Ceva ne spune, însă, instinctiv, că teza purităţii spirituale, prin refuzul unor intervenţii medicale, impusă de astfel de culte este cel puţin discutabilă, pe când dreptul la viaţă nu. La fel şi în cazul vaccinului anti-Covid-19. Opiniile despre vaccinuri scrise pe bloguri obscure de persoane fără expertiză în domeniu nu ar trebui să aibă aceeaşi greutate într-o dezbatere publică precum consensul experţilor şi standardele medicale internaţionale.

Obligativitatea vaccinării este o problemă spinoasă a drepturilor omului, la fel şi propunerea de a introduce restricţii precum interdicţia copiilor nevaccinaţi de a participa la cursurile fizice.

Există căi de mijloc? Cea mai bună metodă de ale afla sunt dezbaterile serioase cu toţi factorii la masă. Şi de la care nu ar trebui să lipsească părinţii care şi-au pierdut copiii din cauza Covid-19.