Suntem tentaţi să uităm cât de multe lucruri din viaţa unui om sunt la fel sub un Sultan sau sub un Parlament, sub Nero sau sub un monarh luminat. Răsăritul soarelui este o splendoare incomensurabilă; să te dai jos din pat este o pacoste incomensurabilă; mâncarea şi prietenii vor fi mereu lucruri plăcute; munca şi străinii vor fi mereu corvezi acceptate şi suportate; păsările se vor duce la culcare şi copiii vor refuza să meargă la culcare, până la sfârşitul celei din urmă nopţi a lumii.

Cel mai rău pericol este acela că prinşi fiind de revolta noastră împotriva unor accidente intolerabile e posibil să călcăm în picioare acele lucruri care, singure, fac viaţa de zi cu zi tolerabilă. Va fi o ironie tragică dacă, după ce ne vom fi ostenit din greu să găsim odihna, vom descoperi că suntem pe veci lipsiţi de odihnă. Va fi trist dacă, după ce vom fi muncit pentru a ne bucura de vacanţă, vom descoperi că am uitat să facem orice altceva, în afară de a munci.

Omul modern tipic este milionarul nebun care s-a spetit ca să obţină bani, şi apoi descoperă că nu poate să se bucure nici măcar de bani. Există pericolul ca reformatorul social şi răzvrătitul etern să se molipsească, în tăcere şi pe ascuns, de o parte din nebunia milionarului şi a politicianului corupt pe care-l denunţă. S-ar putea să facă agitaţie în numele cinstei şi al justiţiei, iar în realitate să îşi propage doar propria agitaţie mentală.

Există un pericol în acea expresie curentă, „mânie sfântă“. Există şi adevăr în ea, desigur; dar este doar un adevăr de un soi special şi secundar. O mare parte din conflictul dintre Creştinism şi lume s-a datorat acestui fapt: că există, în general, două adevăruri, ca să spun aşa, unul la suprafaţă (pe care-l vede lumea), şi unul ascuns (pe care-l predică Creştinismul).

Este adevărat că în anumite momente nemulţumirea poate fi o datorie. Dar nu este adevărat că ar trebui să privim viaţa prin ochelarii nemulţumirii şi ai revoltei, oricât de nobil ar părea aceste idealuri. Mai mult de jumătate din micile noastre vise de fericire atârnă de faptul că vedem o casă drept frumoasă, un serviciu plictisitor drept ceva incitant, o durere teribilă drept ceva suportabil. Vocea acelor rebeli şi profeţi şi filosofi care ne incită la revoltă e necesar, poate, să se audă din când în când, în momentele de neagră nedreptate. Deşi este şi aici o discuţie – când o nedreptate este cu adevărat neagră, şi dacă nu cumva îi confundăm, prea uşor şi prea adesea, pe nişte simpli măscărici şi pitici de bâlci cu Nero. Dar vocile sfinţilor şi înţelepţilor, care ne îndeamnă la bucurie, la echilibru şi la mulţumire, ar trebui să se audă fără întrerupere, precum valurile mării.