Carnavalul nemuritorilor

În cartierul meu sunt opt bănci comerciale. Trăiesc ca în Elveţia!

De şase ani locuiesc într-un cartier de blocuri din Bucureşti, în zona Nicolae Grigorescu. Locul nu-mi spune nimic. Pe o rază de un kilometru pătrat, la parterul blocurilor, într-o zonă cu trafic intens, sunt înşirate unităţile a opt bănci comerciale. Au reclame în vitrine cu oferte la credite avantajoase. Aş putea spune că trăiesc ca un elveţian. Dacă mai pun la socoteală şi cele opt farmacii cochete, care se laudă cu promoţii la medicamente, atunci chiar nu mă doare capul, trăiesc în Elveţia! Pe acelaşi kilometru pătrat mai găsesc patru săli de jocuri de noroc şi două agenţii de pariuri sportive. Poftim, mă laud, trăiesc ca în Las Vegas! Să mai adaug şi piaţa agroalimentară, unde preţurile cresc încet, dar sigur, săptămânal. Capitalismul a învins în cartierul în care locuiesc.

Timp de 20 de ani am locuit într-un bloc din spatele unui complex alimentar, aflat într-un cartier muncitoresc din Galaţi. În anii '80, de la ferestrele apartamentului îngheţat, am văzut cozile la ulei, carne, brânză şi portocale, întinse în spatele complexului. De fapt, nu erau cozi, ci nişte grămezi de corpuri încrâncenate, care se împingeau cu mâinile, cu picioarele, să ajungă în faţă, să apuce, să bage ceva în plasele de nailon şi să se aşeze din nou la grămadă, să împingă, să ajungă în faţă... (Miştocăreala şi dispreţul de azi pe seama cozilor ceauşiste îmi provoacă vomă.) Tineri şi bătrâni, muncitori ieşiţi din tură de la combinatul siderurgic şi femei casnice, toţi se împingeau la cozile din complexul alimentar. Şi mama a împins ca să ajungă în faţă...

Acum, în locul fostului complex alimentar funcţionează un mare restaurant de lux, în care se ţin nunţi, botezuri şi parastase. Sunt invitaţi şi manelişti faimoşi pe care i-am văzut la televizor. De câte ori ajung să mă plimb în jurul complexului, întâlnesc pensionari cu privirile împovărate de boli şi suferinţe. Pe mulţi îi recunosc sub feţele palide şi brăzdate de riduri. Nu-i salut. Nu mă salută. Trec pe lângă ei. Trec cu speranţa că mă vor bate cu delicateţe pe umăr, ca să mă întorc la ei şi să-i admir uluit cum îşi trag de pe feţe măştile brăzdate de riduri, cum îşi aruncă perucile cu smocuri de păr, cum îşi scot pielea boţită de pe mâini şi de pe gât, cum îşi scuipă protezele, cum îşi rup paltoanele mâncate de vreme, cum dau de pământ cu căciulile destrămate şi cum strigă din toţi plămânii lor de oameni tineri, senini şi puşi pe şotii, e carnaval, băi Petre! Asta aştept: să fiu bătut pe umăr şi ei să râdă, ce te-am păcălit, credeai că ai scăpat de noi! Şi, ca într-un film cu happy end, să plecăm cu toţii, tinerii muncitori din acei ani întunecoşi, care se împingeau la cozi, să bem o bere, două, trei, să ne facem mangă, să ne bucurăm că am apucat ceva din viaţa asta, că avem sacoşele pline, că suntem nemuritori...

De şase ani, de când locuiesc în cartierul bucureştean în care capitalismul a învins, funcţionează fără să fie deranjat de tranziţie, de creşterea economică sau de criza financiară un magazin de pompe funebre. Nu a lansat nicio promoţie.