Cum şi-a crestat o fetiţă numele mamei pe piele. Automutilarea la adolescenţi

O mamă a uitat că e ziua fetiţei ei. Adolescenta a încercat să se rănească la şcoală. Noroc că nu toţi profesorii sunt corupţi....Automutilarea este un mod prin care oamenii se rănesc: se taie, se ard,  se lovesc, îşi smulg părul etc. Automutilarea sau autolezarea este un fenomen ignorat care anunţă probleme mai grave, mai ales în rândul adolescenţilor.

Ora 12.00. Unii elevi au intrat deja în clase şi se pregătesc de lecţie. Ana a ajuns cu o oră mai devreme şi s-a postat în faţa unei uşi. Are capul plecat, iar părul lung îi acoperă şi umerii şi faţa. Profesoara se apropie de ea. Îi zâmbeşte pur şi simplu.

-          Ce faci, ai oră de pregătire?

-          Doamna…şi vorbele i se îneacă în plâns. Astăzi e ziua mea! Părinţii mei au uitat, mami, mami a uitat că e ziua mea!!!!! A uitat să-mi cumpere bomboane! Aseară, tati m-a certat şi  a spus că mă pedepseşte dacă mai vorbesc cu prietenul meu la telefon! Un plâns în hohote se aude în liniştea coridorului printre vorbele înăbuşite. Profesoara o strânge în braţe, nu e prima situaţie dramatică pe care o întâlneşte. Când  fata îşi ridică uşor mâna să-şi şteargă lacrimile, vede o scrijelitură la încheietura mâinii drepte. Este un N uşor scrijelit la încheietura mâinii, aproape de vene.

-          Ce-ai păţit?

-           Să nu mă certaţi! Uşor zâmbeşte. Trece de plâns la surâs. Am vrut să fie un M de la MAMI….

S-a întâmplat într-o şcoală din Bucureşti. Putea fi oriunde. Putea fi orice copil care, neglijat, încearcă, nu să se sinucidă, ci să se automutileze pentru a atrage atenţia.  Iar scene asemănătoare se petrec, probabil, zilnic. Din păcate. Sau poate din  fericire, pentru că pe coridorul şcolii mai trece câte un profesor  de serviciu sau câte o femeie de serviciu căreia  să-i pese. În  ăst timp,  unii fac anchete şi dezbat, la nesfârşit, problema corupţiei din şcoli. Micile drame ce pot deveni tragedii nu mai contează. Iar această formă de a stârni interesul adulţilor  preocupaţi doar de politică şi economie capătă inclusiv forma automutilării.

Automutilarea este un mod prin care oamenii se rănesc: se taie, se ard,  se lovesc, îşi smulg părul etc. Autovătămarea sau autolezarea este un fenomen ignorat care anunţă probleme mai grave, mai ales în rândul adolescenţilor.

În Occident, unul din zece adolescenţi recurg la această manieră de a se elibera de suferinţa emoţională prin durerea fizică. Dacă ţinem cont de influenţa occidentală în ceea ce priveşte comportamentul adolescenţilor români, probabil că situaţia de la noi din ţară nu e foarte diferită.

Durerea sufletească e mai profundă decât cea fizică

Automutilarea este un mecanism de adaptare. Altfel spus, oamenii care se automutilează nu ştiu să-şi gestioneze sentimentele pe care nu le mai suportă. Rănile sunt voci ale acestor dureri emoţionale. Uneori ei se automutilează pentru a rezista în situaţii de criză. Cele mai frecvente cauze sunt: despărţirile, divorţul părinţilor, agresiunea fizică sau morală, o boală gravă, probleme în prietenie sau în viaţă, în general.

Automutilarea nu este o tentativă de suicid, dar o poate anunţa. Dacă sursa problemei nu este depăşită, se poate ajunge la droguri, alcool, suicid.

Ca orice tulburare de comportament, persoanele care practică autovătămarea simt o nevoie indispensabilă de a-şi face rău fizic pentru a pune capăt unui sentiment puternic de tristeţe, de furie etc. Acest fapt poate semnala, de asemenea, o carenţă afectivă majoră.

În timpul automutilării, creierul secretă endorfină care atenuează suferinţa interioară şi induce stări de relaxare, de bucurie. De obicei, sunt alese pentru tăieturi zonele musculare bogat vascularizate întrucât apariţia sângelui nu este periculoasă. Unii adolescenţi optează însă pentru  zona venelor pentru a da fenomenului un caracter şi mai dramatic. În fond, ei doar anunţă, ameninţă că vor să-şi taie venele. Mă tai la venă  poate fi decriptat în mai multe feluri. ,,Am nevoie de cineva care să mă accepte aşa cum sunt, să mă înţeleagă, să mă iubească”, ,,Nu mai suport situaţia în care mă aflu!”. În fiecare caz în parte, transpare un mesaj unic. ,,Am nevoie de atenţie. Mă aude cineva?”

Pielea este o copertă

,,Pielea este o barieră, o copertă narcisică ce protejează de haosul posibil al lumii”, explică sociologul David Le Breton în La Peau et les traces, Métailié, 2003). Tăieturile pe mână sunt uneori şi o marcă identitară, un fel de a-şi scrie pe piele sentimentele.

În adolescenţă, problemele de descoperire a identităţii sexuale sunt apăsătoare. La această vârstă, el îşi explorează limitele şi simţurile.

Automutilările sunt  strigăte  de disperare şi, în acelaşi timp, un strigăt de poftă de viaţă. Françoise Dolto numeşte perioada tumultuoasă a adolescenţei  drama homarului sau complexul homarului (Doto et. al., în Cuvinte pentru adolescenţi sau complexul homarului, Paradigme, 2006). ,,Homarii, când îşi schimbă carapacea, o pierd întâi pe cea veche, rămânând astfel fără apărare cât timp îşi fac una nouă. În tot acest timp, sunt în mare pericol”.

Un argou scrijelit  în piele

Când  sentimentele nu pot fi exprimate în mod adecvat, se apelează la gesturi extreme. În era multimedia, cuvântul şi imaginea sunt insuficiente pentru a exprima tumultul interior. Rana devine literă criptată. Un argou pe piele. Băncile din şcoală care spuneau poveşti de dragoste, uşile de toaletă, zidurile blocurilor sau vagoanele metroului nu mai sunt suficiente pentru a scrie sentimentele ce devin mai puternice decât sângele care curge din propria piele. Dragostea şi dezamăgirea se scriu într-o limbă prescurtată, secretă. Totul vine din interior, din clipe lungi de suferinţă, poate din ani de suferinţă. Semnale subtile, ascunse sub mâneci sau afişate ostentativ strigă  dorinţa de a trăi intens. Aude cineva?

Cel puţin în cazul nostru, mama a auzit. Nu ştim cum, o voce nevăzută a adus-o la şcoală. Cu o cutie de bomboane şi cu multe, multe lacrimi în ochi. A vrut să lase cutia şi să fugă, fără măcar să o vadă pe fiica ei. Dar n-a avut scăpare! În faţa clasei,  s-a petrecut un episod demn de emisiunea de pe vremuri a Andreei Marin…O mamă şi o fiică în lacrimi, două table pline cu urări de la mulţi ani şi multe, multe aplauze!