...dar şi foarte istovitoare prin căutarea unor meseriaşi care au dispărut şi despre care a ajuns să se vorbească ca despre poveştile copilăriei.

Cine se mai apleacă azi, să zicem, la Polovragi, asupra trunchiurilor de brad sau de gorun ca să despice cu barda, cu toporul sau chisărul ţăndările din care apoi, cu vestita cuţitoaie să subţieze şipcile uşoare ca fulgul, înfipte în gura unei nicovale de lemn ca o meliţă, astfel încât şindrilele să poată fi bătute în solz de peşte, cu nişte cuie anume, subţiri şi lungi, cu o floare minusculă, care nici ele nu se mai fabrică, pentru că nu mai sunt nici fabricile de cuie şi de sârmă de pe timpuri.

Dacă nu mai sunt toate acestea, aşa-zis instrumente, cine să se apuce să facă miile de şindrile cu care se acoperă o casă, când astăzi pe ea se aşează plăci sintetice imitând şi ţigla şi şindrila şi olanele pentru colţuri şi chiar cocoşii care se pun pe coama acoperişului şi care înainte se făceau din pământ ars roşu în cuptoarele pentru străchini şi blide şi oale.

Încăpăţânat să păstrez cât mai sunt de faţă acoperişul de şindrilă al casei copilăriei mele, am răscolit, cu ajutoare, desigur, satele din jurul Polovragilor gorjeni până la Baia de Fier şi la până Baia de Aramă să găsesc 50-60 de şindrile, crezându-mă victorios, când  am descoperit că nu mai există nici acei ţărani şindrilari care să se urce pe războiul casei să potrivească şi să bată şindrilele pe căpriori.

,,-Domnule Dinule, cum ai dumneata casa înaltă, nici dracu din ăia bătrâni ca dumneata nu se mai găsesc care să bată şindrilele, ţinând cuiele în gură câte 10 până potriveau aripile de şindrilă ca solzii de peşte, să se scurgă iute apa ploilor şi să lase şindrila să se usuce repede."

Cu un cântăreţ de biserică mai bătrân m-am înţeles să-şi aducă aminte de meseria lui de şindrilar şi să vină, de la el de acasă cu o scară lungă şi îngustă din fag, uitată sub streaşina unui fânar în care nu mai e de mult niciun pai de fân, pentru că nici în grajd nu mai e nicio vacă, nicio junincă, nicio oaie şi nici, la scuteală,  vreun car pentru boi sau vreo căruţă.

O nepoată de la Stroieşti de pe cealaltă parte a Măgurii Slătiorului, Irina Cotar, ingineră de podgorii, care nici ele nu mai sunt, a închipuit în grajdul gol de vieţuitoarele gospodăriei ţărăneşti un muzeu în care a strâns, cum zice mama ei, ,,toate cu câte s-a luptat Din Cotar al meu (soţul) o viaţă de om care a stat numai în fruntea satului: şi carul pentru boi şi căruţa pentru cărăuşia uşoară şi, mai ales când trebuie să te duci la naşi, toamna, de Sfântul Dumitru, să tai un moţ la copil şi să duci ploconul, şi vânturătoarea de fasole, şi meliţa pentru in şi cânepă din care se făceau pânzeturile, şi scara dublă pe care o puneam sub crengile pomilor să culegem merele şi perele văratice şi tomnatice, şi vârtelniţa pentru răsucit firele din caierele de lână, şi războiul de ţesut, şi grătarul pus pe perete în care agăţam cleştile şi ciocanele şi dălţile şi fierăstraiele, toate până la cel mai mic căruia îi ziceam coadă de  vulpe."

Şi într-adevăr la Stroieşti, în curtea lui Din Cotar, vărul meu şi al academicianului Codin Popa, celebru neurolog de azi, şi el octogenar, şi el din acelaşi neam, se află un muzeu al inteligenţei şi iscusinţei ţărăneşti ca un altar al credinţei în muncă.

Iată cum ajuns la Slătioara ca să bat câteva zeci de şindrile pe coama leagănului meu de poveşti ţărăneşti, am descoperit cât de mult şi cât de repede ne-am înstrăinat noi de universul ţărănesc, şi ca să nu mă mai mir că, şi la Slătioara, ţărăneşti au rămas doar cerul şi stelele.

Înstrăinarea asta să însemne progresul? Sau progresul firesc necesar ca un tăvălug al binefacerii să ocrotească el, ca o datorie, legenda civilizaţiei rurale şi ca un argument al identităţii spirituale naţionale?!  Mă gândesc, aşadar, cât de bine ar fi să păstrăm un cult al civilizaţiei spirituale ţărăneşti, construind sau alcătuind într-o cămăruţă măcar a căminelor culturale, cu ajutorul bisericii, al şcolii, vreau să spun al preoţilor şi al dascălilor, muzee chiar şi cât un perete, apărând şi ţinând  vie amintirea acestei civilizaţii în mijlocul căreia s-a născut şi Mioriţa.