Ziarele şi televiziunile au prezentat adesea lupta lor pentru a se integra în sisteme şi culturi noi sau dificultăţile de a-şi racorda mentalitatea la exigenţele lumii civilizate, indiferent unde ar fi ea: Germania, Italia, Spania, Franţa, Marea Britanie sau America. Mulţi dintre ei şi-au găsit, mai uşor sau mai anevoios, joburi, şi-au ridicat case şi destine, şi-au luat cetăţenia, au făcut copii şi mai văd România, cel mai adesea, doar în ilustrate.

Maria Elena Ballestero de Stoica a parcurs în sens invers acest drum. Frumoasă şi delicată ca toate fiicele Venezuelei, a lăsat în urmă culorile Americii de Sud, la 29 de ani, pentru a se stabili la Bucureşti. Ştiţi cât de greu e să înveţi, ca străin, limba română? Aveţi idee câtă birocraţie trebuie depăşită pentru permisul de şedere pe teritoriu românesc? Sau câte cunoştinţe trebuie acumulate ca să izbândeşti la examenul pentru cetăţenia română? Din 2002, Maria Elena Ballestero de Stoica a învăţat zilnic să fie româncă, aşa cum a învăţat să renunţe la sandalele verii tropicale de la Maracaibo, oraşul natal, cum a învăţat să ciocnească ouă de Paşte sau cum a învăţat să se bucure de larma copiilor din parcuri. “Adevărul” vă propune o altfel de poveste, una emoţionantă, spusă chiar de Maria, o doamnă mai devotată României decât sutele de patrioţi din Palatul Parlamentului. Bine-bine, o să vă întrebaţi, dar ce a căutat tocmai aici? Răspunsul l-a oferit prozatorul basarabean Alecu Russo încă din secolul al XIX-lea: “Patria e locul unde am iubit şi am fost iubit”.

P.S. Textul nu conţine diacritice, întrucât Maria Elena Ballestero nu le stăpâneşte încă la perfecţie şi s-a temut să nu facă greşeli. Mai trebuie adăugat că intertitlurile îmi aparţin.

Sunt româncă, una foarte mândră!

O inimă şi două steaguri: al Venezuelei şi al României Foto: Arhiva personală

“Data de 1 noiembrie 2011 a ramas marcata ca una extrem de speciala in viata mea, ziua in care am obtinut dreptul, dupa mult, mult efort, de a deveni un cetatean roman.

Ma numesc Maria Elena Ballestero de Stoica, nascuta in probabil cel mai calduros oras din Venezuela, Maracaibo. Intamplarile din viata m-au facut sa intalnesc un baiat roman tocmai in Statele Unite, un teritoriu unde efectiv parca toate lucrurile se pot intampla! Dupa ani la distanta, a sosit momentul sa ne casatorim si, in consecinta, sa fac bagajele si sa renunt la tara mea de origine, la familie, prieteni, serviciu, casa, masina, mancarea, muzica si caldura noastra tropicala pentru a ma stabili la Bucuresti, asadar, am facut un mare efort sa rezum in doar doua bagaje o viata de 29 de ani frumosi.

Am ajuns la Bucuresti la inceputul primaverii 2002, plina de intrebari si de expectative, pentru a da startul la o noua viata intr-o tara incredibil de diferita. Deja schimbarea de starea civila inseamna un viraj total pentru fiecare persoana, dar in cazul meu era vorba de o intreaga viata. Am tras aer in piept si am inceput cu ceea ce era prima provocare: sa invat limba romana. Am avut un noroc exceptional sa intalnesc pe cel mai devotat om pe care l-am cunoscut in viata mea in ceea ce priveste predarea unei noi limbi. Profesoara mea incepuse sa imi predea lectiile de limba romana in cursurile special amenajate pentru vorbitori de limba spaniola, dar am reusit sa continuam lectiile intr-un regim privat, fara sa ne uitam la ceas, doar cu o mare dorinta de a stapani limba si de a pierde frica de a vorbi, totul la o mare viteza, aveam multa ambitie. Fiindca in mod normal sunt o mare vorbareata, nu i-a fost greu profesoarei mele sa ma faca sa povestesc despre mine si istoria mea personala, folosindu-ma de suporturile mele preferate si anume pozele din albumele pline cu amintirile din Venezuela si povestea mea de dragoste, demna de o telenovela latino-americana.

Au trecut ani in care am avut oportunitatea sa lucrez in diverse firme, sa imi fac propriile mele cunostinte si, nu in ultimul rand, a sosit momentul sa devin si mama. Imi amintesc ca intre framantarile pe care le aveam se afla aceea de a avea un copil si de a nu intelege ce imi spunea copilul meu; asadar, cand am devenit mama, deja aceasta frica era destul de depasita.

Liniştea parcului

Maracaibo, oraşul din Venezuela lăsat în urmă de Maria

Dar nu numai aspectul legat de limba a fost unul ingrijorator pentru mine. Mi-a fost foarte greu sa ma adaptez la vreme si sa inlocuiesc sandalele mele din eterna noastra vara tropicala cu cizmele si gecile de iarna. Sa invat sa ma imbrac pentru zapada pana cand am descoperit secretul ca atata timp cat picioarele, gatul si capul sunt bine ferite de frig, sanatatea noastra va fi in siguranta. Aici, in Romania, am vazut pentru prima data cum ninge, si am ajuns sa ma bucur enorm de farmecul fiecarui anotimp, mai ales cand se trezeste natura. Am iubit parcurile din Bucuresti si chiar mai mult faptul ca ne puteam plimba la orice ora fara sa avem frica pentru siguranta noastra personala,  lucru care in Venezuela ar fi imposibil de gasit. Aici am descoperit pasiunea de a ma aseza pe o banca, la soare, in timp ce privesc florile, pomii si copiii jucandu-se fara restrictii.

Am invatat sa savurez o ciorba si sa nu ma stramb la acreala, pana la extrem: in ziua de astazi imi place mai mult o ciorba buna decat o supa. Am ajuns sa savurez sarmalele si sa fac preferinta pentru cele din varza sau sa apreciez o muratura sau un mezel afumat, lucruri total noi intre experientele mele gastronomice.

Am invatat sa apreciez peisajul de iarna de la munte in timpul sarbatorilor si nebunia stridenta dupa cautarea cel mai bun bronz la Marea Neagra in timpul verii. Am trait Pastele in Bucovina si am baut cea mai buna palinca in Maramures. Am ramas indragostita de Brasov, Sibiu si Sighisoara si am strabatut canelele din Delta, admirand nuferii. De asemenea, am si plans pe drumurile acestei tari vazand camioanele pline, incarcate pana la limita cu lemnul din padurile romanesti.

A învăţat să-l aştepte pe Moş Nicolae

Alături de cele două româncuţe: Ines (6 ani) şi Ana (8 ani) Foto: Arhiva personală

Am invatat de Paste (eu fiind catolica) sa vopsesc si sa ciocnesc ouale, sa mananc o friptura de miel si sa apreciez lumina in casa. Am invatat ca de 5 decembrie trebuie sa lasam cizmulitele curate la usa, in asteptarea dulciurilor de la Mos Nicolae. Dar, dupa ce am devenit mama a doua minunate fetite, ador mai mult decat orice ziua de 8 martie, sa imi sarbatoresc ziua mamei, chiar daca in tara mea de origine le sarbatorim in luna mai. De asemenea, ador Martisoarele, cu o asemenea ardoare, ca m-am ambitionat si mi-am facut propriile mele Martisoare ca sa le daruiesc prietenelor.

Am invatat sa ma bucur de sarbatorile onomastice romanesti, astfel  dupa ce am sarbatorit doar o zi pe an  la mine acasa, aici am ajuns la sarbatoresc de doua ori ziua de Sf. Maria si, daca nu era de ajuns, ziua de Sf. Elena, ambele atat de comune si frecvente in ambele tari. Si incet, incet, cu fiecare an care a trecut, am adaugat multe capitole noi in paginile din cartea vietii mele.

Calvarul documentelor

M-am obisnuit cu multe lucruri, dar si cu birocratia din Romania, chiar de la bun inceput. Statutul meu de “sotia unui cetatean roman” nu mi-a oferit aproape niciun drept multi ani de zile. Visam momentul in care puteam sa scap de calvarul de a strange documente peste documente pentru a reinnoi permisul meu de sedere. M-am bucurat foarte mult cand am reusit sa am permisul de sedere ca membru de familie, simtindu-ma ceva mai mult decat un simplu turist intr-o tara in care am lucrat, unde am platit taxele si nu numai, unde am nascut doi copii. Nu a trecut mult timp pana cand am reusit sa obtin domicilul permanent, dar ambitia mea nu s-a oprit atunci.

Gandindu-ma la fetele mele si la drepturile pe care le doream sa le dobandesc 100% pentru bunastarea lor si a mea, m-am hotarat, dupa 10 ani de domiciliu in Romania, sa depun dosarul pentru a cere cetatenia romana. Stiam de la bun inceput ca nu era de joaca si ca trebuia sa iau foarte serios acest pas. Marturisesc ca atunci am avut si un mare sprijin langa mine, care m-a ajutat sa ma mobilizez fara sa mai stau pe ganduri…

Nu voi uita niciodata ziua in care m-am prezentat la Ministerul de Interne pentru a depune un dosar gros si pufos, plin de documente, o adevarata colectie de coli stampilate, traduse, legalizate si organizate in ordin cronologic pentru a impresiona doamna care m-a primit. Dupa o evaluare exhaustiva, am auzit cuvintele magice: “Trebuie sa fiti pregatita peste o perioada de aproximativ 6 luni pentru a  prezenta testul de catatenie… trebuie sa stiti cam tot ceea ce stie un copil de clasa IV”.

Un judeţ pe zi

Atunci, in aprilie 2011, a inceput olimpiada sau, mai bine spus, cum a deveni o autentica romanca in doar 6 luni. Prima tema a fost sa recunosc ca eu singura nu aveam de unde sa ma pregatesc, asadar, am cautat cu mare grija cine sa fie mentorul meu pentru a ma invata geografia, istoria, cultura si intreaga Constitutie romaneasca. Am acordat un plan de actiune cu o invatatoare de scoala si am facut prima mea investitie in tot felul de carti de clasa IV, si chiar de clasa VIII, de la manuale, la atlas, de la caiete pana la reviste cu rezumatul celor mai renumiti romani din toate domeniile posibile. Daca nu imi era de ajuns, am plasat in fata birorului meu o mare harta din Romania, de unde invatam in fiecare zi cate un judet si la care ma uitam de fiecare data cand cineva imi spunea despre un loc din acesta tara. Aveam foarte multe date de retinut si eram stresata cu gandul ca nu aveam timp destul sa cuprind toate materiile necesare pentru a-mi garanta succesul examenului. Au trecut cateva luni in acest ritm, pana cand, intr-una dintre programarile facute la Minister, ca sa depun pentru a 2-a si a 3-a oara acele documente care aveau data de expirare mai scurta, am gasit norocul vietii mele! Pe culoar, langa mine s-a asezat o fata cu care am intretinut o conversatie care mi-a luminat ziua, dar si viitorul. A rezultat sa fie o persoana care tocmai lucreaza cu cetateni straini pentru a-i pregati pentru marea provocare de la testul de cetatenie. De acolo am iesit la o cafea pe langa Minister si atunci am constientizat ca eforturile mele efectuate pana atunci pentru a invata ceea ce credeam eu ca era necesar au fost aproape in zadar. In ziua aceea am reinventat planul meu de actiune si am batut palma cu cine avea sa fie “salvatoarea cetateniei mele”.

Cel mai sudic punct, Constituţia, imnul

A fost un nou inceput, de data asta mult mai organizat datorita experientei acestei persoane si increderea pe care mi-a transmis-o stiind ca aproape 99% din persoanele pe care le-a pregatit au reusit cu succes. Stiam ca eram contra timp si obligatiile mele familiale, de serviciu dar mai ales de mama, trebuiau sa fie reorganizate, astfel ca sa pot sa ma dedic cu stresul impus de limitare de timp la invatat. Asa am petrecut circa trei luni in care intalnirile cu profesoara mea au devenit din ce in ce mai frecvente. Am primit scrisoarea cu programarea pentru examenul de cetatenie si din acel moment doar la test ma gandeam. Am devenit obsedata sa invat cat mai mult despre aceasta tara. Imi placea sa provoc rudele, prietenii si inclusiv colegi de serviciu astfel ca sa aflu cat stiau ei despre Constitutia, istoria sau geografia si glumeam uneori cat de bine puteam sa stapanesc cunostintele pe care multi din jurul meu nu le stiau.

De la formarea poporului roman, la domnitori, regi, perioada interbelica, comunismul pana la lista mea preferata de “cel mai cel” din geografie… adica cel mai sudic punct din tara, cel mai adanc lac, cel mai inalt varf, puteam sa trec la articole din Constitutie sau ma duceam la culcare recapituland cele 4 strofe ale imnului Romaniei.

Emoţiile examenului şi petrecerea în ie

Maria iubeşte România. Dar şi România are motive s-o îndrăgească pe Maria Foto: Arhiva personală

…Si ziua cea mare a sosit. Nu traisem emotii mai mari probabil de cand eram studenta. Eram inghetata de emotii, dar in acelasi timp, aveam siguranta ca am depus un efort urias, mult entuziasm si un munte de sacrificii ca sa reusesc aceasta mare incercare. Ma simteam foarte bine pregatita si, mai mult decat orice, sigura ca meritasem sa devin romanca “cu acte” dupa aproape 11 ani de trait in Romania. M-a primit un juriu integrat din 5 doamne care m-au scanat de la cap la picioare din momentul cand am deschis usa si am zis “buna ziua”. 20 de intrebari am parcurs si doar una nu am stiut, am citit si am scris in limba romana si la sfarsit am recitat imnul. Rezultatul l-am cunoscut dupa mai mult de 6 ore care au devenit eterne… dar bucuria de a citi numele meu in lista de absolventi mi-a fost de ajuns sa pornesc o petrecere la care visasem de zece mii de ori. Am reusit si meritam sa sarbatoresc in cel mai demn stil romanesc. M-am imbracat cu o ie si am invitat in aceea zi pe toti care au dorit sa ciocneasca cu mine in cinstea acestui mare succes. Niciodata nu voi uita cata bucurie incape intr-un singur suflet dupa ce primeste recompensa pe masura sacrificului depus.

“Ce mai faci, concetăţeanule?”

De atunci au mai trecut 3 luni pana la data juramantului. Nici acea zi nu o voi uita, acel juramant in fata cu inca 200 de noi concetateni si cu cate emotii si mandrie am cantat imnul Romaniei. De atunci, ma mandresc intr-un mod de nedescris cand ma adresez unui alt roman: “Ce mai faci, concetateanule?”

…Si din data de 6 februarie 2012 sunt oficial romanca, dar inca pastrez un suflet 100% cu sange venezuelean. Ma doare de doua ori cand e vorba de tarile mele. Fetelor mele le este dedicata aceasta reusita, pentru ele si pentru a ma simti egala cu ele si cu drepturile mele fata de ele, am facut acest pas. Stiu ca acelasi Dumnezeu al ortodocsilor si al catolicilor m-a sustinut si de aceea ma simt un om norocos, binecuvantat si iubit, asa cum as vrea sa se simta toti care au/avem datoria de a contribui la gloria acestei tari.

“Pământul tău, dar şi al meu

Astazi, acel motiv care m-a adus pana aici, atat de departe de originile mele, nu mai exista, si anume casnicia mea s-a sfarsit, dar chiar asa, acum mai mult decat niciodata ma leaga de aceasta tara doua suflete si niste radacini care deja s-au intins pe acest pamant al lui Traian si Decebal, al tau, dar si al meu”.

Maria Elena Ballestero

Articol publicat pe alinpaicu.ro.