Articol preluat din Dilema Veche

Dar prefer ca asemenea adunări civice să aibă loc, chiar cu preţul unei inevitabile poluări sonore. Ceea ce mă indispune pînă la furie sînt „zgomotele“ în aparenţă minore, dar inevitabile, din jurul casei, provocate de mici „şantiere“ private sau instituţionale. Te trezeşti asaltat de sunete de burghiu îndărătnic, de percuţia unor lovituri de baros, de „muzica“ inconturnabilă a cîte unei drujbe harnice. În plus, lucrătorii vociferează abundent: se strigă unul pe altul, îşi dau reciproc indicaţii, fac glumiţe şi rîd apocaliptic. Nu ai cum să ştii dacă sînt angajaţii unei firme sau lucrează la negru: sînt la fel de vehemenţi, fie că se ocupă de reparaţii imobiliare private, fie că se ocupă de amenajarea unor noi sau vechi clădiri publice, fie că umblă la asfalt, ţevărie, fire de electricitate defecte. Ştii că există legi pentru protejarea liniştii publice, dar nimeni nu le ia în seamă. Poliţia nu intervine, cetăţenii victimizaţi suportă, cu tradiţională resemnare, situaţiunea... Şi aflu de la o mulţime de amici că au experienţe asemănătoare şi în alte cartiere. Cu veche exasperare, mi-am amintit de un text scris acum vreo patru-cinci ani, sub impactul isterizant al unor „şantiere“ învecinate de nedomesticit. Îl reiau, în speranţa că cineva se va sesiza şi va lua în serios brambureala citadină care ne strică odihna, orele de lucru, dreptul la pace locativă. Dar nu-mi fac iluzii. Nu se va schimba nimic. De cînd mă ştiu, „ţara toată e un şantier“...

Cei din generaţia mea îşi amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucţie care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“. Formula are, totuşi, unele dezavantaje. Ea sugerează o neaşezare perpetuă, devenită mod de viaţă. Nu se poate trăi normal printre gropi, buldozere, macarale şi dărîmături. În realitate, „şantierul“ s-a dovedit, curînd, nu doar unul al construcţiei, ci, mai ales, unul al demolărilor. În plus, obsesia construcţiei exterioare nu mai lăsa loc pentru răgazurile, esenţiale, ale interiorităţii. „Omul nou“, care trebuia „construit“ pe dinăuntru, era o schemă festivă, o metaforă demagogică, o fantasmă. (Deşi mi se întîmplă, uneori, să-l văd prinzînd corp abia acum, ca un soi de „homunculus“, ca un un reziduu avortat al vechilor „imperative“.)

Retorica „şantierului“ nu mai are, însă, nici măcar „impactul“ de altădată. Şantierul înseamnă azi mai curînd un „proiect“ îngheţat, o sumă de acareturi abandonate, eternizare a unui început care nu e gîndit să ducă spre final. Exemplu caracteristic: autostrăzile. Iar mai aproape de noi: Bucureştiul. Pe oriunde umbli dai de gropi, porţiuni de trotuar sau de carosabil înconjurate de benzi şi panouri de protecţie, asfalt căsăpit, reasfaltări amînate sau aproximative, străzi blocate şi o vioaie gălăgie de echipă, asta cînd există, prin preajmă, o echipă cît de cît activă. Fiindcă se întîmplă şi ca „şantierele“ să fie pustii sau să capete viaţă, brusc, noaptea sau în week-end.

M-am interesat. Am aflat, încă o dată, în ce mod instituţiile şi serviciile noastre sînt – vorba generalului Berthelot după o inspecţie a armatei române în preajma Primului Război Mondial – „în chip admirabil dezorganizate“. Dacă trebuie reparată, undeva, o conductă, operaţiunea nu e preluată de o firmă specializată, ci de trei. Una vine să spargă asfaltul şi să sape pînă dă de ţevăria defectă. Apoi pleacă şi lasă la faţa locului o mînă de „experţi“ instalatori, pregătiţi să intervină profesionist. Cînd îşi termină treaba, pleacă şi ei, urmînd să-şi facă apariţia o a treia echipă, cea programată să astupe groapa şi să reasfalteze. Nu se ştie exact nici cînd vin primii, nici cînd (sau dacă) vin ultimii, aşa că durata „procesului“ e imprevizibilă. O nesimţitoare lipsă de coordonare parazitează oraşul: trecătorii şi şoferii devin isterici, atelierele auto prosperă, fericite să repare pagubele unui carosabil plin de zgîlţîitoare surprize. Capitala e un şantier! Un şantier arbitrar, cu rezultate care creează, de îndată, necesitatea (şi, eventual, perspectiva) şantierului următor. Şi încă ceva: dacă ai ghinionul să fii vecin cu amplasamentul unei asemenea „instalaţii“, vei avea ocazia să vezi (şi, mai ales, să auzi) ce personaj „neconvenţional“ e lucrătorul român. Fie că e zi sau noapte, fie că e în timpul săptămînii sau sîmbătă, omul nostru, împreună cu „colegii“ săi, e un redutabil dispozitiv sonor: se simte singur pe o tarla din frumoasele meleaguri ale ţinutului său natal. Strigă, înjură, rîde în hohote, „organizează“ echipa cu toţi decibelii de care e capabil. „Cîmpul muncii“ e propria lui ogradă, „spaţiul mioritic“ al bojocilor lui viguroşi. Pe scurt, avem de a face cu un „arghezian“, practicant fălos al unor răstite „îndemnuri pentru vite“. Şantierul lasă în urmă un „produs“ semifinit, o „depanare“ extrem de precară a spaţiului public, dar un „ecou“ vocal abundent, dovadă peremptorie a virilităţii noastre  milenare.

Am văzut şi în Occident şantiere stradale care, uneori, încurcă circulaţia, care durează neaşteptat de mult şi care par să se multiplice de la o zi la alta. Importante sînt însă deosebirile: localnicii sînt anunţaţi cînd încep şi cînd se termină lucrările, operaţiunea se desfăşoară în linişte şi constant (adică fără întreruperi incontrolabile), iar, la sfîrşit, reparaţia e garantat temeinică şi terenul rămîne curat, fără fuşereală, fără „cicatrici“ de nevindecat.

Las la o parte, deocamdată, alte aspecte ale neastîmpărului „constructiv“ din capitala noastră: explozia de cazemate cu pereţi de sticlă, abandonarea unor rare bijuterii arhitecturale ale Bucureştiului vechi, de dragul unor „noutăţi“ standardizate, iniţierea unor „complexe“-mamut, care aglomerează, urîţesc, periclitează peisajul urban. Nu există responsabili, nu există control urbanistic şi ingineresc, există numai victime... Unde-s primăriile, unde Comisia Patrimoniului, unde spiritul civic? „Politica mare“ e în altă parte!

P.S. Deunăzi m-am dus la casa învecinată, care îmi strică zilele cu „vrednicia“ ţipătoare a „restauratorilor“ ei. Voiam să întreb cît mai ţin „lucrările“ şi dacă nu se poate proceda mai discret, mai puţin invaziv. Era să mănînc bătaie...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro