De mână cu bunica mea urbană
0
Prăjitura cu albuş, coada împletită în spic, cărţile lui Jules Verne, diapozitivele cu poveşti şi lampa de veghe mi-au însemnat copilăria de la etajul 7 al unui bloc din Dristor, Bucureşti.
Nu am avut vacanţe la ţară, lângă sobă sau pe prispă, ascultând sfaturile înţelepte ale bunicilor mei. Eu am crescut aici, printre betoane, în faţa blocului sau căţărându-mă în copacii din parcul IOR, actualul parc Alexandru Ioan Cuza. Bunica mea, Maria, s-a născut şi a trăit în Bucureşti, a terminat Liceul Gheorghe Lazăr în ’56, s-a angajat apoi ca tehnician la Intreprinderea de Drumuri şi Poduri Bucureşti, iar în ’91 a ieşit la pensie.
Mamaie Mari e o femeie care ştie ce înseamnă Facebook, care mă întreabă dacă am vizitat Castelul Windsor din Londra, care mi-a adus prima păpuşă Cindy (nu Barbie!) din Israel şi care m-a învăţat să înot la şase ani, după ce primul şi singurul meu colac – cu cap de lebădă – s-a spart în valuri.
Rădăcini de sârboaică
Este singura bunică rămasă în viaţă, mama tatălui meu, cu rădăcini aspre de sârboaică, cu ochi albaştri şi aceleaşi mâini fine peste care n-ai zice că au trecut 73 de ani de hărnicie, de poveri şi străduinţă. Mamaie m-a dus pentru prima dată la cinema, în 1994, la filmul “My Girl” cu Macaulay Culkin, mă purta pe la expoziţii de pictură şi îmi citea pe episoade „Lassie se întoarce acasă”, pe care eu o povesteam mai departe colegilor de grădiniţă, dornici să afle prin ce aventuri mai trecuse eroul canin.
Ne plimbam împreună pe Calea Victoriei, eu trăgând-o de mână să mai zăbovim în faţa vitrinelor magazinului Romarta Copiilor. Apoi, porneam agale spre Parcul Cişmigiu, acolo unde ea se aşeza pe bancă şi îşi continua lectura, iar eu îmi tăvăleam hainele în locul de joacă. Mă lăsa să fiu liberă, să mângâi câini, să hrănesc lebede, să alerg prin iarbă şi să ne oprim, de fiecare dată, să luăm apă pentru acasă de la fântâna “aia bună” din parc, la ieşirea dinspre Ştirbei Vodă.
Şi în copilăria asta urbană, mamaie mi-a povestit Bucureştiul, m-a purtat pe drumurile construite de bunicul, m-a dus în fiecare zi cu metroul la grădiniţă, iar, mai târziu, în şcoala primară, mă aştepta să ies de la ore pe peron, la Piaţa Iancului.
Nu ştiu exact cum, fiindcă facultate nu a făcut, dar mamaie ar fi terminat şi clasa a VIII-a tot cu media zece. Ştia şi mate, şi gramatică, era bună şi la desen şi la muzică, iar la geografie şi istorie ar fi fost chiar olimpică. M-a fascinat mereu tot ce ştia, dar nu mă întrebam atunci de unde. Am aflat ulterior că bunicii mele îi plăcea mult să citească, avea un caiet studenţesc pe post de index, în care erau trecuţi în ordine alfabetică toţi autorii ai căror cărţi umpleau rafturile celor trei biblioteci. Îi plăcea să-şi facă inventarul de la an la an şi să îmi povestească câte salarii a trebuit să economisească pentru colecţia de cărţi “Biblioteca Pentru Toţi”. Avea mereu grija că după ce va muri ea, noi nu vom mai preţui cărţile ei şi cine ştie cui i le dăm sau, chiar mai rău, le aruncăm. Mamaie a rămas şi acum un om de litere.
Păr împletit în spic
Nu a fost niciodată bunica simplă, cu părul alb, coborâtă din poveşti care croşetează şi coace pâine. Ei i-a plăcut să călătorească, să afle, să înveţe, să trăiască noul şi să-l înţeleagă atât cât se pricepe. Ne-a crescut pe mine şi pe vară-mea timp de 12 ani şi ştim amândouă că drumurile alese în viaţă i se datorează în mare parte ei. Mândră, cochetă, înţeleaptă şi mereu activă, mamaie este, pe deasupra, şi o excelentă bucătăreasă.
În nicio bucătărie din lume nu voi mai găsi cea mai pufoasă, şi totuşi crocantă prăjitură cu albuş, mirosul cozonacilor cu mac sau gogoşile în formă de animale pe care le făcea la ora 12 noaptea pentru nepoatele ei. Şi, cu toate că mamaie e mamă a doi băieţi marinari, plecaţi mereu peste mări şi ţări, nu a întâmpinat nicio problemă când i-au intrat pe mână cele două nepoate. „Voi m-aţi ţinut tânără”, ne spune şi acum.
Dar cea mai dragă amintire stă tot în mâinile ei. În fiecare dimineaţă, înainte să plec la şcoală, cocoţată pe scaunul de la masa din sufragerie, răbdam cuminte ca mamaie, cu o măiestrie ancestrală, să îmi împletească părul într-un spic admirat şi de doamna învăţătoare. Tataie ne acompania în tot acest ritual pe care-l încheia spunând: „Aşa îşi purta părul şi bunică-ta în tinereţe.”
Acum, mamaia Mari a rămas singură. L-a îngropat pe tataie după nunta de aur, trăieşte cu incertitudinea blestematului de cancer, şi plânge de câte ori mă vede că urc la etajul 7, acolo unde fiecare colţişor mă aruncă în anii simpli ai vieţii.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Se încarcă comentariile...
