L-aş duce pe bunicul în Târgul Poveştilor
0
Bunicul în cauză e de fapt un unchi al bunicii. Dar de ce îi zic bunic? Pentru că a fost mai drăguţ, mai apropiat, mai vorbăreţ decât bunicul meu de altfel stimabil. Şi m-a învăţat să îmi placă istoria.
Când eram mic, nu ştiam istorie, dar ştia „unchiu' Dodu“, după cum îi spuneam noi, din familie. De fapt, îl chema Gheorghe, dar i-a rămas porecla asta din copilărie. El s-a născut în '38, n-a prins războiul pe front, dar l-a prins în satul său. Iar eu l-am prins din vorbele sale. Vorbe simple, uneori tărăgănate, dar fascinante pentru copilul anilor '90. Într-o seară, am stat până la ora 11 la poarta lui, pe una dintre cele trei pietre puse de el acolo, şi-i ascultam cuvintele despre războiul cel mare. „Uite - şi desena cu mâna pe cer un traseu imaginar - pe aici trecea aviaţia. Avioanele noastre, ale lor, pac-pac! auzeai ziua, seara. Nu ştiai cine venea, nici ce ataca.“ El reuşea să povestească relaxat, dar n-am aflat niciodată ce traume a lăsat acea perioadă în viaţa sa.
Mi-a povestit cum a găsit resturi de bombe şi le-a adus acasă. Mi-a arătat şi mie câteva dintre acele fiare contorsionate şi deloc utile la ceva, dar cred că el avea nevoie de ele. Avea nevoie pentru a-i reaminti de foamete, de morţii familiei departe de casă şi de copilăria zbuciumată a anilor '40. La îndemnul copiilor a ajuns să vândă acele fiare după anul 2000.
Mi-a mai povestit de cum era la fabrica lui, unde şi-a pierdut trei degete de la mâna dreaptă. „Trebuia să încărcăm ceva, să ridicăm la etaj, şi eu legam cablu' de macara. Numai că ăla a ridicat mai devreme şi am rămas fără astea trei.“ Tot la fabrică şi-a pierdut şi primul buletin, pe-al doilea i l-a băgat nevastă-sa în sobă cu mai multe hârtii.
Rareori l-am văzut ameţit, darămite beat. Şi era primul la muncă, avea patima asta, de a începe înaintea satului munca la câmp. Bunicul meu îl înjura mereu. „Iar s-a trezit nen-tu să sape via primul, nu l-ar mai sătura Dumnezeu!“, îi spunea el bunicii. L-a săturat şi Dumnezeu, abia în 2010, dar mi-a lăsat o ultimă poveste nespusă, dar în care a fost protagonist. Una despre iubire.
Acest „bunic“ mi-a mai arătat cum se leagă acul la undiţă şi cum se dă la peşte, dar nu m-a învăţat - cred că îi era peste puteri - să-mi şi placă pescuitul. Şi cea mai frumoasă dintre poveşti e despre un târg, târgul Budeştilor, care era la câţiva kilometri de sat. Dar el tot se ducea doar cu bicicleta şi se întorcea cu câte un sac cu ceva de-acolo. Când era de cărat mai mult, tocmea un vecin din sat să meargă cu căruţa.
A construit în cuvintele-i simple, dar clare, o lume magică acolo, un târg parcă desprins din poveştile pe care aveam să le aflu mai târziu din cărţi. Veneau oameni de tot felul, se vindeau mici, bere, animale şi altele utile la casa omului. Şi-mi zicea mereu că mă va lua cu el. N-a făcut-o. M-a luat tataia câţiva ani mai târziu şi a fost un dezastru. Larmă, mizerie, animale de jur împrejur şi nimic frumos pentru mine. Dar i-am apreciat povestea abia peste câţiva ani, pentru el era o lume magică şi aşa a vrut s-o dea mai departe.
„Cu cine ai venit, mă? Cu mă-ta, cu tac-tu?“, mă chestiona el la prima întâlnire când mă vedea că am ajuns la ţară. Acum, aş vrea să-i spun că am venit cu poveştile sale.
Se încarcă comentariile...
