Bunicii din Goranu sau cel puţin şapte ani de poveste
0
E o vorbă care spune că dacă “ai primii şapte ani de-acasă”, adică dacă educaţia dată de familie este bună, ai şanse să fii un adult bine educat.
Nu ştiu dacă sunt un adult bine crescut, ştiu însă că primii mei şapte ani au fost magici. Am avut o copilărie ca în poveşti, iar amintirile mi se leagă mai ales de bunicii din partea mamei (tataia si mamaia) şi de casa lor de la Goranu - o comună de pe malul drept al Oltului, peste râu de Râmnicu Vâlcea, foarte aproape de oraş - de altfel comuna a şi devenit acum mulţi ani cartier al municipiului.
Copilăria mi-am petrecut-o mai ales la ei, aproape de o pădure pe care o văd cu ochii minţii deseori şi care nu mai are cred că niciun colţ la fel ca acum mai bine de 30 de ani. A devenit treptat teren de instrucţie pentru armată, cu zone care imită tranşeele şi care au transformat-o într-un loc tare ştirb şi neprietenos. Pădurea copilăriei mele era frumoasă şi una cu amintirile despre bunicul, pentru că o descoperisem cu el. Ştiam pe de rost traseul pe care îl făceam împreună de la poartă la ultima poiană de flori. Ştiam că urma să ne oprim la fântâna pădurii şi o să bem apă proaspătă de izvor, că o să-mi arate toate florile anotimpului respectiv şi o să mi le spună pe nume, pe rând, că o să ghicim (de fapt mai mult el) al cui este fiecare tril de pasăre pe care o auzeam, de ce tămâioarele nu mai au miros după ce cântă cucul sau că sigur tataia găseşte locuri unde cresc fragii şi o să-i culeagă pentru mine (fragii mi se păreau nişte fructe nobile – pentru că se găseau greu, erau mici şi se terminau repede). Sau că o să mă lase pe un deluşor să mă urc şi să mă rostogolesc pe iarbă până jos. Şi că acasă o să mă întorc cu o coroniţă de flori peste părul meu negru şi tuns de obicei “castron”.
Tataia era bucătar, ieşit deja la pensie când am apărut eu pe lume şi cred că a fi bunic a fost felul lui de a-şi folosi toată energia, timpul şi dăruirea acelor ani. Bucătărea în continuare la nunţile, botezurile şi pomenile din sat, unde era cu siguranţă chemat pe postul de bucătar şef. În cămara casei (care se transforma când era cald în bucătărie de vară) avea depozitate sute de farfurii, castroane de ciorbă, tacâmuri, căci Nea Tică venea ca bucătar şef cu tot arsenalul în dotare, iar mamaia era cea care îl ajuta să administreze “averea” care era mereu în pericol să se spargă sau să se piardă, căci era folosită la nunţi sau pomeni cu sute de meseni.
Bunicul era maestru totodată al aranjamentelor aperitivelor la mese sau la sacrificarea şi tranşarea porcilor şi vitelor din sat, pentru că şi aici este o artă. De Crăciun îi plăcea să îmi oprească mie, ca o ofrandă, coada porcului. Şi mi-o dădea când ieşeam încetişor din casă, după ce nu mai auzeam guiţatul sfâşietor al porcului şi pielea îi era deja curăţată după operaţiunea de pârlire.
În afară de aceste evenimente care necesitau o pricepere mai bărbătească, bucatele zilnice le gătea însă mamaia, straşnică mânuitoare a ingredientelor nelipsite: untura şi carnea de porc, busuiocul, usturoiul şi multe altele. “Jiul” preparat de ea, sosul gras în care făcea mai ales friptura de porc, o adevărată bombă calorică sau crimă pentru colesterol, avea un gust minunat pe care nu reuşesc să-l descriu în cuvinte. De Crăciun sau de Paşti, erau momente când rămâneam cu gura căscată cum frământa aluatul de cozonaci ca şi cum l-ar lua la bătaie, într-o copaie de lemn, sau spăla la nesfârşit maţele de porc ca să facă din ele cârnaţi aromaţi.
Toate astea le făcea cu multă energie şi înverşunare parcă, dar gesturile i se cuminţeau brusc când intra în grădina de flori, pentru care era invidiată de vecini şi unde devenea brusc răbdătoare şi liniştită printre miresme şi culori de trandafiri, ghiocei, zambile, magnolii, narcise, cârciumărese, crini imperiali, mărgăritari şi regina nopţii.
Bunicul era un sentimental, iar când se “cherchelea” puţin putea chiar să plângă uşor. Nu avea însă nevoie de niciun ajutor extern ca să plângă când plecam de la ei la oraş în timpul săptămânii, la apartament, să stau cu ai mei şi să merg la grădiniţă şi la şcoală. Mama îi spunea de fiecare dată: “Tată, ce ai? Vine sâmbătă înapoi şi oricum ne mai vedem şi în timpul săptămânii. Sunt doar 5 kilometri între noi.” Tataia însă nu se putea stăpâni, iar lacrimile îi curgeau pe obrazul brăzdat de riduri. Rămânea aşa pe banca din faţa casei şi nu mai avea puterea nici măcar să se uite în urma mea.
Mamaia era o femeie cu “gura mare”, cum îi spunea tataia (dar cu un suflet pe măsură). Singura dintre ei care mă putea certa era ea. El nu ar fi ridicat vocea niciodată la mine, aşa că probabil îl preferam. De mamaia însă mă lega tare faptul că eram născute în aceeaşi zi (deşi ea îl bănuia pe tatăl ei că o declarase la primărie o cu o zi mai târziu). Ne plăcea să ne spunem “La mulţi ani!” în acelaşi timp şi ştiam amândouă că Dan Bittman e născut în aceeaşi zi cu noi. Şi se mândrea cu asta. Eu mai ştiam de Vanghelis şi o tenismenă cu medalii internaţionale, dar îi erau ambii indiferenţi şi de fapt necunoscuţi. Pe Bittman însă chiar îl plăcea.
Avea un râs irezistibil şi greu de imitat. Râdea cu toată fiinţa ei şi mai ales “din burtă” şi când mă miram cu voce tare de abilitatea asta a ei, râdea şi mai tare. Şi eu cu ea, mai mult de uimire. Ea m-a învăţat şi să dansez olteneşte. Auzeam seara prin sat muzică de la vreo nuntă în vecini, mă lua de mână în grădina din fundul curţii şi pe poteca dintre rândurile de zarzavaturi mă învăţa brâul în pereche. O dată s-a oprit, a smuls două-trei flori de busuioc şi mi le-a îndesat la piept, pe sub bluză spunându-mi: “Aşa merg fetele la joc, ca să miroase bine când le iau băieţii în braţe.”
***
Au plecat. Şi mi-e dor. Au plecat amândoi aproape de ajunul lui Moş Nicolae (tataia în ’88 şi mamaia acum patru ani) şi am luat-o ca pe un semn. Doar că încă nu i-am desluşit înţelesul. Ţin minte însă că am suferit tare când a murit tataia chiar aşa, înainte de Moş Nicolae. Aşteptam ziua cea mare, cadourile, era într-o sâmbătă, mă intorsesem de la şcoală şi mama întârzia. Trebuia să plecăm la Goranu. Seara venea Moşu’. Mama a venit, dar cu ochii umflaţi de plâns. Am plecat la Goranu, a venit şi Moş Nicolae, dar totul a fost altfel, foarte trist. Şi am mai suferit dintr-un motiv. Pentru că nu am mai apucat să îi spun cât îl iubesc, iar la ultima noastră întânire chiar îl supărasem. El mă dusese săptămâna aceea la o ceremonie a pionierilor, un eveniment al şcolii, şi îmi aduc aminte cum, cu vreo 50 de metri înainte de a ajunge în faţa grupului de colegi, i-am spus să mă lase singură, că mi-e ruşine că mă duce bunicul. A rămas acolo, trist, în urmă...Şi pentru că amintirea asta mi-a rămas adânc în memorie, bunicii am mai apucat să îi spun că o iubesc, pe patul de spital, când era deja semi-inconştientă. Prea puţin, totuşi. Prea puţin pentru ce mi-au dăruit.
I-am iubit cel mai mult pentru că am primit de la ei cel puţin şapte ani de poveste.
Se încarcă comentariile...
