Scriitoarea norvegiană fixa, ca într-un construct etic, cele trei condiţii ale fericirii umane. Ale fericirii umane individuale, desigur. Ele sunt:

1. Să ai o familie armonioasă.

2. Ceea ce faci să faci cu plăcere.

3. Să-l iubeşti pe şeful ţării tale.

Desigur că oricare cod sau algoritm al fericirii are şi o pecete sau o marcă subiectivă. Nici nu s-ar putea altfel – de altfel –, întrucât fericirea însăşi este şi ceva subiectiv, sau, mai ales, subiectiv.

Ca femeie, este oarecum firesc ca scriitoarea să înceapă cu „familia”, să conoteze munca sau activitatea în general cu noţiunea de „plăcere”, iar cu referinţă la şeful ţării – care poate fi, desigur, şi şefa ţării – să invoce „iubirea”. Dar această pecete afectivă nu umbreşte deloc datele esenţiale din codul fericirii; dimpotrivă, le conferă o concreteţe specifică, un farmec anume.

Putem relua cele trei condiţii dintr-o perspectivă mai largă; în adâncimea şi în prelungirea lor, nu dincolo de ele, sau spre deosebire de ele.

1. Familia e numită îndeobşte cu celebra expresie „celulă a societăţii”. Oricare „celulă” are, însă, două aspecte: unul structural – deci autogen sau autonom – şi altul funcţional – endogen şi determinat.

Societăţile totalitare apasă sau presează asupra „celulei”; la limită o manipulează cu tehnici specifice, deşi recunosc şi marxiştii că această „formă istorică de comunitate umană”, este „istorică” nu în sensul arhicunoscut de „trecătoare”, ci invers, că este coincidentă chiar cu toată Istoria trecută, prezentă şi viitoare.

Regimurile anarhice periclitează orice regulă şi organizare după reguli, deci inclusiv familia.

Există apoi celulele benigne (benefice) şi, mai rar, dar există şi celule maligne (malefice).

Dar, dincolo de orice filosofie a ei, familia a fost, este şi va fi oriunde şi oricând „locul” în care ne naştem şi creştem şi la care ne întoarcem oricând, dacă nu în realitate, atunci în memorie, sau în vis. Cea mai „rea” familie (dacă se mai poate numi „familie”) este preferabilă absenţei ei; după cum cel mai „rău” tată (dacă se mai poate numi „tată”) este preferabil absenţei lui, fapt de care ne asigură şi Arkadi Dolgoruki din Adolescentul lui Dostoievski.

Încât, dacă este vorba de o familie armonioasă, cum ne spune scriitoarea norvegiană, ea este o condiţie a fericirii, dacă nu chiar o formă a ei; că eşti părinte, sau copil, sau mai ales împreună.

2 Munca sau activitatea. O categorie anume de filosofi speculează verbele „a fi” şi „a avea”, şi mai ales opoziţia lor. Opoziţia există şi poate deveni chiar critică, dacă lipseşte al treilea verb, care este verbul infinit activ „a face”. În contrapunct faţă de Geneză – „La început a fost Cuvântul” – Goethe enunţă: „La început a fost Fapta.” Numai că oricare faptă implică un efort. Vorba poetului Lucian Blaga: „Uşor nu este nici cântecul.” Filosofia socială, de la utopici (Platon, Morus), prin Hegel, până la neo-marxism, accentuează conceptul de „înstrăinare a muncii”. Acesta este un fenomen real, nu un concept vid. Iar „înstrăinat” de muncă este nu doar cel care roboteşte (sclavul), ci şi cel care nu munceşte deloc, sau nu face nimic (şomerul). Încât a face – iar în ceea ce faci să te simţi tu însuţi, nu un instrument sau o funcţie, ci să te simţi „ca la tine acasă” – este o condiţie, dacă nu chiar o formă a fericirii. Constantin Noica îmi spunea cândva că omul poate avea multe şi variate plăceri, dar numai trei fericiri: procreaţia, creaţia şi casa.

3.„Şeful ţării” – este evident la ce sau, mai exact, la cine se referă scriitoarea norvegiană. De la şeful de trib până la împăratul Japoniei, toţi intră în această categorie, indiferent de titulatură: că este el rege, preşedinte sau secretar-general (adică tot un fel de „împărat”).

Eu nu cred însă – spre deosebire de scriitoare – că El, care este şeful unei Ţări, dacă nu şi al unei Patrii – trebuie neapărat să fie iubit. Iubirea este o condiţie posibilă, dar nu şi necesară neapărat, indispensabilă. El trebuie neapărat – „negreşit”, cum spun moldovenii – să fie respectat şi admirat. Kant considera – în Critica raţiunii practice – că respectul, ca sentiment, este un amestec bine dozat şi greu discernabil de iubire şi teamă. Kant s-a exprimat precis cu al doilea termen: e vorba de teamă, nu de frică. Respectul conţine, deci, iubirea, dar contrapunctată, sau „bine temperată” de teamă. Este necesară şi admiraţia: El este cel mai bun dintre noi toţi. Nu poţi nici iubi, nici respecta – ci doar eventual „admira” – un dictator; cu atât mai puţin un tiran sau un satrap. Dar nu poţi nici respecta, nici admira un cabotin. Lipsa de respect şi de admiraţie – sau de „iubire”, în limbajul scriitoarei – faţă de şeful propriei tale Patrii, este o sursă de nefericire.

Cu al său construct despre cele trei condiţii ale fericirii, scriitoarea norvegiană a lovit în plin. Mai ales cu a treia: „De te fabula narratur.”