Traian Băsescu vs Dinu Patriciu

Între Traian Băsescu şi Dinu Patriciu are (sau a avut loc) una dintre cele mai crâncene dispute. Nu spun bătălie, căci nu am informaţii despre desfăşurarea ei în mod real. Ce mult aş fi dorit să aibă loc o asemenea bătălie decisivă în al nostru spaţiu!

Disputa, însă, nu are cum să nu se vadă. Nici nu se putea altfel. Dinu Patriciu s-a aflat mereu în opoziţie cu Traian Băsescu. Nu numai în abstract. Priviţi-i pe cei doi, de sus până jos, şi veţi simţi cum treceţi uşor peste primul paravan al acestei enigme. Cu zâmbetul pe buze, cu siguranţa unui adevăr câştigat. Şi vor exista de aici încolo o mie de paravane până când vom vedea bogăţia detaliilor celor doi luptători. Doi adversari care se vor duşmăni, indiferent de voinţa lor comună, până la nimicire. Cine câştigă, lasă în urma lui un model. Există în această dispută a celor două caractere ceva care face ca România să arate aşa cum o vedem zi de zi. Încrâncenată sau împăcată cu situaţia ei.

Există o lume invizibilă, cu o mie de căi, de soluţii sau de viziuni, nu mai vorbesc de linii de forţă, care ne aşază pe toţi în locurile pe care le dorim cu adevărat. Sau pe care le merităm. În spatele acestei lumi, se aşază o serie întreagă de concepte, pe care le ştim: Est/Vest, protocronism/sincronism, deşteptăciune/raţiune, amestec/ierarhie, comédie/tragedie ş.a.m.d.

Şirul acestor concepte flutură nebuneşte sus, în zarea răsăriteană, peste meterezele cetăţii noastre de lut. Nu pot ghici cum se vor fi aşezat exact, după numele şi faptele eroilor noştri. Au fost şi sunt, cred, două caractere puternice, care trag după ele asemenea formatoare noţiuni.

Pe Traian Băsescu mi-l închipui intrând în scenă, în ’90, şovăielnic, ca pe omul din Est, cel din structuri, umil, uşor revanşard, privind pieziş la cei strălucitori, întorşi cu faţa spre Vest. Este omul nostru, ca să spun aşa, al tuturor, omul brav din umbră, deghizat în securist sau în ştab comunist, care a scăpat repede de uniformă. S-a înrolat la fix, tot în rândurile forţelor conducătoare. Cine l-a văzut la început, chiar în prima lui secundă de derută, cred că a spus satisfăcut: în sfârşit, uite-un om de-al nostru, umilit, dar deştept şi rezistent, bun de muncă. Hai să-l angajăm în FSN! Din acest punct, până în inima Partidului Popular European, e un drum întortocheat şi ciudat. Un labirint by Nastratin Hogea sau un Negru Vodă modern, interbelic. Undeva există acolo şi un Cioran, cu disperările şi abisurile lui.

În 1992, când l-am văzut faţă către faţă, scăpase deja de îndoieli, de disperări. Nu mai vorbesc de spaime şi alte umilinţe din sistemul politic bătrân. În ascuns, acolo unde stă mai bine el, era sigur-sigur. În cămaşă, cu mânecile suflecate, cu mâna pe pumnal. Pumnalul, de la Shakespeare, mai ales, a devenit o unealtă politică a uzurpatorului progresist. Laţul negru cu seu a fost la fanarioţi.

Zece ore a rezistat, atunci, la „Evenimentul Zilei”, la Bulină, în anticamera lui Cristoiu. Râdea în forţă, bea votcă, precum un om din Est sau Nord, care rezistă oricărei căderi. Cu lăcomie l-am urmărit. Apoi, manipula cu o poftă diabolică. Nu comunica deloc. Muncea acolo, ca un hamal în port, ca un tăietor de lemne din Siberia, la al lui interes. În fiecare minuţel. Şi nu trişa. Nu se juca cu al lui destin. Avea cămaşa leoarcă între omoplaţi. Ştia un joc mult mai subtil. Pe sub cămaşa tocită se revărsau acizii plăcuţi ai unei mari voinţe. Ascundea un întreg laborator al unei chimii ignare, care-i alimenta psihicul cu substanţe esenţiale. Ele ascundeau poftele revanşarde duhnitoare. Este aşa de complicat să-l explic acum, doar în metafore. Să-l fi văzut atunci! Era cu totul şi cu totul altceva. În stări periculoase de mânie, de aşteptare, când armele se topesc de la sine, o-o, luptătorul valah lucrează atunci cu mijloace neconvenţionale. Uşor trădează sau dă foc la tot. Dă foc înţelegerilor personale şi oficiale, pune otravă. Ucide. Şi asta ca să câştige singur. Ca să salveze ceva abstract sau ceva ascuns în întuneric. El, de fapt, să rămână puternic.

Nu cred că Băsescu a trădat vreodată la lumină. Nu cred nici că a fost securist, chiar unul mărunt, al comunismului negru. Nu cred aşa ceva. Cel puţin bătăliile politice pe care le-a dus sau înaltele demnităţi pe care şi le-a însuşit într-un stil magistral – lup fiind, nu miel! –, apoi mana lui de fier pe care am simţit-o în momentele noastre dificile, politice sau economice, toate îl exonerează de orice trecut oneros. Însă toate acestea au ceva neclar, şi-năuntru, şi-afară. Put uşor, plăcut, fermentat. Sunt fermentate ca brânza. Ăsta-i mediul lui natural, puţin fermentat. Pe orice faptă a lui de om politic se văd zimţii unei obişnuinţe, sălbăticite între timp. O obişnuinţă de-a locului, ca un animăluţ, ce-şi face culcuş în pieptul nostru fricos. O simţire disperată, umedă, revanşardă. Din culcuşul plăcut, ea ne vede pe noi la fel. Ne apără în acest mod şi ne salvează.

La Dinu Patriciu, toate aceste elemente de caracter sau elemente de bază ale profilului de luptător, se află constituite pe dos. Mediul lui, cel puţin, acolo unde ni se înfăţişează, este mai clar. Nu-i plin de fum, nu-i căldicel, nu are arome de sălbăticiune şubredă. Ci-i cu totul şi cu totul răcoros şi limpede. Dacă trădează sau nimiceşte pe cei din jur – bineînţeles, luptătorul, şi nu omul obişnuit –, o face în numele unei raţiuni clare. Şi la el victoria contează cel mai mult la urmă. Nu istoria sau înţelepciunea locului. E un luptător necruţător, modern şi el. Dar victoria lui nu este veşnic plină de fum şi incendii, de vorbe, de minciuni sau otrăvuri. Are ceva din modelul occidental. Din păcate, prea mult burghez. Este prea occidental şi burghez, de fapt, din resentiment. Un resentiment gros, cu rădăcini viclene, cel din solul străbun, ajunge şi la el, spirit rafinat. 

Dinu Patriciu, om modern, puternic, întoarce ca pe un fier înroşit acest resentiment. Îl face să acţioneze invers. Toate aceste mişcări de caracter, sufleteşti şi mentale, de luptător veritabil, te lipezesc. Te aşază într-un spaţiu public dintr-un îndepărtat viitor, parcă prea utopic şi seren. Forţa lui are acel coeficient de detonare foarte mare, care spulberă barăci, şandramale, instituţii de-o zi-două. Nu poate fi controlată încă o asemenea energie într-un spaţiu aşa mişcător. Sperie şi pe ai lui compatrioţi. Mulţi l-au părăsit în acest fel. Alţii s-au oprit la o mică depărtare şi-l admiră. Priviţi ce se întâmplă în PNL! Sperie, de fapt, cu totul altfel decât sperie energia Băsescu. Energia lui Băsescu are sulf natural, fosfor din oase rupte, tizic răsăritean. Liberalsimul lui Patriciu iradiază straniu, chimic. Dacă ne expunem în pripă, liberalismul lui, sau iradierea, va produce boli necunoscute. Şi sperie oricum ca şi celelalte violenţe fanariote.

Doamne, în ascuns, în fumul politicii fanariote de la noi, ce conflict superb ar trebui să detoneze între cei doi. Ne-am mişca puţin. Din păcate, cred, ca totdeauna la noi, cel bun ar pierde. Şi-om rămâne iar cu luptătorul neaoş încă o mie-două de ani.