Românii şi împietrirea inimii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
protest

De ce se instalează şi se menţin la putere, cu voia victimelor lor, regimuri nu doar incompetente, ci şi criminale, precum cel actual pesedist? De vină nu e doar agitpropul lor. Ci şi neajunsurile psihologiei noastre.

În baza unei legi criminale, recedivişti eliberaţi prematur violează fete şi bătrâni de 80 de ani şi omoară tineri la nimereală. Şi totuşi, victimele nu suscită suficientă empatie spre a isca o revoltă în stare să forţeze demiterea demnitarilor vinovaţi. Iar CCR în loc să ajute justiţia tinde să compromită împărţirea dreptăţii. Fiindcă denunţă cooperări moral, politic şi juridic perfect legitime şi utile, chiar necesare, între magistraţi şi serviciile secrete. Ceea ce riscă să pună statul român sub stare de asediu în faţa asaltului terorist şi al crimei, organizate sau nu.

În mod normal atât şi ar fi trebuit să fie de ajuns ca milioane de români, sufocaţi de mila victimelor actuale şi potenţiale din rândul propriilor compatrioţi, să iasă în stradă şi să protesteze masiv. Să se revolte. Şi să impună schimbarea a ceea ce este de schimbat, spre a-şi salva nu atât abstractul stat de drept şi tot atât de abstracta democraţie, cât potenţialele victime viitoare. Oameni în carne şi oase.

De ce n-o fac? S-a spus că din descurajare, plictis, resemnare, din lehamite politică, letargie, pasivitate şi fatalism. Pentru că li se pare (fals) că protestele sutelor de mii de români ieşiţi în stradă, în 2017 şi 2018, n-ar fi avut alt efect decât amplificarea represiunii prin amenzi, prin bastonadele jandarmilor şi gazarea protestatarilor. Dar prea puţini se întreabă dacă, dincolo de fatalismul milenar, se mai ascund şi alte sentimente, din categoria celor inavuabile? Prea puţini scrutează cu atenţie resorturile interioare ale pasivităţii şi indiferenţei, care par să-i ţină pe mulţi departe de proteste altminteri fireşti.

E la mijloc oare, în afară de ruşinea de a fi conduşi de analfabeţi şi hoţi, şi o stranie lipsă de empatie a românilor faţă de victimele totuşi româneşti ale dregătorilor români corupţi? Faţă de guvernanţi nu doar incompetenţi, ci sângeroşi, de vreme ce nu s-au repezit să schimbe legea criminală 167 din 2017, pe care regimul Dragnea şi majoritatea sa parlamentară, PSD-ist-ALDE-ist-UDMR-istă, a adoptat-o, în totală nepăsare faţă de flagrant încălcatele interese ale poporului guvernat de cleptocraţi?

Empatia e un cuvânt care a făcut o carieră extraordinară.  Ca şi iudaismul, religia creştină se întemeiază pe empatica poruncă din Levitic care ne cere să ne ”iubim aproapele ca pe noi înşine”.

Pe germani vocabula i-a exaltat şi înnebunit, în 2015, când îi aşteptau pe migranţii musulmani în gări cu flori şi urşi de pluş. Eu însumi mi-am intitulat un articol din luna august a acelui an ”Empatie şi bărbăţie”. Textul îi celebra pe americanii şi pe britanicul care, "într-un tren de mare viteză european, aflat pe ruta Amsterdam-Paris, au înfruntat gloanţele unui tânăr terorist islamist înarmat până în dinţi, salvând nenumăraţi pasageri". Celebram atunci curajul lor. Şi faptul că "tocmai ei au sărit, spontan, să-şi rişte viaţa pentru toţi ceilalţi, (ceea ce) spune mult despre vitalitatea etosului anglo-saxon. Fapta lor de vitejie, contrastând puternic cu nepăsarea şi frica paralizantă a celorlalţi pasageri, ne transmite un mesaj plin de miez nu doar despre aceşti oameni, ci şi despre calitatea societăţilor din care provin. Când preşedintele Franţei le-a atârnat de piept Legiunea de Onoare am zărit o clipă nu doar fizionomiile unor eroi, ci chipul adevărat al unor democraţii vibrante, în care nu şi-au pierdut încă dreptul de cetate nici individualismul şi nici altruismul, nici libertatea şi iniţiativa, dar nici responsabilitatea personală şi curajul civic".

Mai spuneam că "deficienţa cea mai gravă a societăţilor europene" (bazate, cândva, pe etosul curajos al profeţilor) "ţine de pasivitatea lor. Ea decurge nu atât din abuz de reflexivitate ori abandon axiologic, cât din exces de etatism şi pacifism, expresie a neîncrederii în individ şi în naţiuni, ca şi din prea plinul traumei iscate de participarea ori complicitatea la nazism. Corolarul inacţiunii maladive şi al celorlalte dezechilibre împiedică apărarea eficientă de terorism(islamist) şi reprezintă sursa unei grave sărăciri emoţionale. Una ce le-a răpit multor europeni, nu doar din vest, ci şi din est, şi empatia şi vitejia.

Regăseam, tot atunci, acest etos profetic în disidenţii regimului comunist şi în martirii lui români. De pildă în Iuliu Maniu. Şi citam "formula salvatoare" a lui Cioran, care "nu este resemnarea. Dacă nu gândeşti şi nu acţionezi în niciun fel - chiar şi în slujba răului - viaţa nu îţi mai aparţine".

Evident, empatia nu priveşte doar situaţia românilor. Prea frecvent e nu doar contraproductivă, ci falsă. I se ignoră de regulă aspectele negative, descrise recent de epistemologul german Fritz Breithaupt. Care-i denunţa părelnica variantă nemţească, din 2015, când gonflata milă de refugiaţi a doamnei Merkel şi a multora din compatrioţi era mai degrabă o mască la modă, exagerat promovată, escamotând identificarea cu activiştii ajutându-i pe migranţi, decât compasiune autentică, iscată de nevoiaşi. Nu omenie era ea. Ci  dorinţa plasării personale şi colective de partea bună a istoriei.

Inflaţionara jeluire a lipsei de empatie e suspectă într-o cultură a autoculpabilizării pentru vini imaginare, promovând, în fapt, împietrirea inimii şi asumarea de culpe reale faţă de un aproape (şi un sine) nu iubit, ci detestat.

Dar absenţa empatiei nu e mai puţin gravă. Îi afectează pe români mai mult decât pe alţii?

Reţele de socializare sunt pline de expresii ale mefienţei româneşti în capacitatea compatrioţilor de a se redresa politic. Sau economic. Efectul acestei neîncrederi îmi pare devastator. Accelerează ea disoluţia colectivităţii care se urăşte pe sine? Care ”se pişă pe el de vot”?

Şi căreia nu-i pasă de punerea în libertate, prin legi rele, a ucigaşilor?

Revine experţilor să ne explice de ce un număr neobişnuit de mare de români pe care nu îi chinuie sărăcia preferă să-şi părăsească ţara, decât să se angajeze în ameliorarea catastrofalei situaţii politice din patrie. Iar nouă, să ne apreciem unii pe alţii substanţial mai mult. Să ne înmuiem inimile faţă de victimele reale ale nefăcutelor cleptocraţiei dragniote. Nu faţă de făptaşi.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite