Primejdioasa beţie a cuvintelor

"Fascist e oricine nu e de acord cu tine" spunea John Koski şi uite câtă dreptate avea. În România, votul uriaş în favoarea stângii trebuie fie adulat fără rezerve, fie privit ca o catastrofă naturală de proporţii uriaşe. Singurele argumente, pro sau contra, sunt dominate de prezenţa unei uri grele, a unei intoleranţe ajunse la maximum şi, uşor perceptibil, a unei uriaşe dorinţe de revanşă.

Celelelalte argumente, posibil de legat într-o construcţie logică de sistem politic sau economic, argumentele unei convieţuiri în normalitatea democraţiei aşa cum se învaţă din cărţile politicii, toate sunt mofturi şi fasoane de curcă beată, cum ar fi spus Mateiu Caragiale.

De aici apare şi o retorică ciudată dominată de o primejdioasă beţie a cuvintelor. Iată, spre exemplu, o sintagma foarte des apărută în analizele anti-USL din ultimele zile: dictatura majorităţii. Păi, doamnelor şi domnilor, nu asta s-a dorit când am ieşit în stradă pentru răsturnarea dictaturii? Nu am vrut noi, şi cu cât entuziasm, să aderăm la valorile şi principiile lumii libere care înţelege că, prin sistemul democratic apărat de statul de drept si toate instituţiile sale, să pună în operă tocmai voinţa majorităţii exprimate cu regularitate prin alegeri? Nu în asta credea şi Preşedintele Băsescu când, cu atâta convingere, spunea că trebuie să ne întoarcem la popor?

Nu te poţi însă întoarce la popor doar selectiv şi pe temele care-ţi convin. Întoarcerea la popor, iată, poate produce rezultate destructurante pentru o formaţiune politică, poate penaliza mai mult sau mai puţin grav un mod de guvernare, incapacitatea unor lideri politici, lipsa de soluţii economice şi sociale. Asta nu se întâmplă numai în Romania, ci peste tot în spaţiul lumii libere şi nu văd unde este tragedia care provoacă atâta disperare. Poate, da, dispar privilegii personale sau de grup legate de fosta guvernare, poate încep să se ceară deconturi pentru sfaturi prost date sau crearea de imagini şi analize false. Într-adevăr, au fost multe şi pesemne că starea de nervi de acum potenţează negativ reacţii dealtfel previzibile în raport cu autorii scenariilor puterii de acum trecute.

Numai că, pe principiul înţelepciunii româneşti care spune că, în orice situaţie, neapărat trebuie să moară şi capra vecinului, rezultatele electorale din România sunt tratate într-o cheie menită să distrugă cât mai mult: ameninţarea cu o repoziţionare a ţării spre Imperiul Sovietelor. Retorică de pe vremea Războiului Rece? Ar fi prea simplu. Suntem acum în miezul unui alte bătălii în care se joacă supravieţuirea europeană şi se formulează noula logică de putere pe care se va merge în perioada imediat următoare, asimilată cu ieşirea din criză pe baza unor proiecte trans-europene, cele despre care se va vorbi săptămâna viitoare la Bruxelles.

De luni de zile, fiecare dintre ţările membre UE a încercat să-şi maximizeze poziţia de forţă pentru a obţină nu numai cât mai multe avantaje imediate în raport cu alocările bugetare, dar şi să se poziţioneze cât mai favorabil în raport cu noul pol de putere informală care se conturează acum. Noi ce transmitem de acasă? Nimic, pentru că toată energiile şi competenţele se adună în potenţarea unei cât mai mari şi durabile destrucţii. Nu mai interesează nimic altceva decât demonstraţia că adversarul este un câine turbat care trebuie ucis ritual pentru salvarea comunităţii. Sau trimis în URSS.

Cât de mult ne face rău faptul că nu mai suntem la mesele de joc ale puterii reale? Cât de mult contează că, de ani de zile, nu mai sunt decât o instanţă reactivă şi nu pro-activă într-un joc în care important este doar ce se decide în negocieri şi nu reuniunea finală unde, cel mult, poţi să negociezi în disperare şi doar pe detalii?

Contează enorm şi uite că nu ne pasă. Să ne pese pe viitor? S-ar putea. Poate că da, dar numai când viaţa politică de la noi nu va mai însemna prelungirea unei incertitudini care nu este mortală decât pentru noi. Alţii chiar se distrează urmărind cu o curiozitate rece, clinică, faptele şi realizările unui organism cu un comportament ciudat, balcanic peninsular şi post-fanariot. O fi, dar ce spectacol sublim e moartea găinii vecinului!