Nu trageţi, dom’ Tociu! Suntem noi, Nicolaeştii...

Consider că nu a fost corect faptul că atât de mulţi au aşteptat ca Sergiu Nicolaescu să moară ca să îi debiteze cadavrului tot ce nu au avut curajul să îi spună cât a fost viu şi putea să le răspundă. Deci, nu la Nicolaescul cel mort mă voi referi acum, ci la cel viu, care încă poate să se apere. Mai trăieşte Nicolaescu? - vă întrebaţi. Eu zic că da. Hai să vedem!

De la început, recunosc că, în materie de filme, sunt un consumator obişnuit. Când mă uit la un film, nu îl disec tehnic sau artistic, ci doar îmi place sau nu, îmi rămâne în memorie sau nu, îi reţin şi îi folosesc dintre replici sau nu... După aceste criterii, filmele lui Nicolaescu sunt second to none... Şi totuşi, avem multe motive să nu-i ridicăm statuie!

Revoluţie, cu sau fără regie?

Hai să încep cu motivul Revoluţiei, că la asta ne pricepem cu toţii. A fost Nicolaescu „cu mâinile curate” sau nu? Conform principiului că accepţi să fii judecător în propria cauză doar dacă te temi că altul te-ar putea găsi vinovat, răspunsul ni l-a dat el însuşi: a acceptat să fie preşedintele Comisiei de Investigare a Distrugerilor Decorului şi Figuranţilor Revoluţiei. 

Cu siguranţă că cei care l-au pus acolo, adică Iliescu&Co, sunt şi ei nişte Nicolaeşti, pentru că au regizat şi interpretat împreună filmul Revoluţiei. Poate doar cu mai puţin talent...

Arta – o scuză facilă pentru minciună

Dar adevăratul motiv de ceartă cu decedatul nu a fost Revoluţia, ci „adevărul istoric”. Aici lumea s-a împărţit în două: unii, „artiştii”, au încercat să ne convingă că filmele lui Nicolaescu au fost „artistice” şi că ar trebui să acceptăm mistificarea istoriei, chiar şi totală, de dragul „artei”. Doar se practică şi la Hollywood, nu?

Aş fi fost de acord cu ei, numai că niciunul nu s-a întrebat cum s-ar fi simţit bunicuţa lui, cea care aprindea candela în fiecare duminică, dacă s-ar fi recunoscut într-un film foarte artistic, în rol de prestatoare într-un bordel. 

Uite că Nicolaescu a reuşit performanţa să facă zeci de mii de bunicuţi, ale căror vieţi au fost violate la Canal, Gherla şi Aiud, să explice nepoţeilor că ei n-au umblat niciodată în haine negre de piele, cu automatul de gât, şi că nu meritau să fie porecliţi „Paraipan”. Dar, sacrificiul pentru artă e nobil, când e făcut de alţii...

            De ce unii te-aşteaptă să mori ca să te critice?

Totuşi, eu am o problemă cu ceilalţi, care nu sunt de acord cu mistificarea adevărului pe altarul cinematografiei. Nu e vorba că le dau sau nu dreptate, ci de faptul că nu înţeleg de ce nu sunt la fel de vehemenţi faţă de gogomăniile cinematografice contemporane.

De ce să aştepţi 30 de ani ca să ţipi că un film este o bazaconie ideologică, dacă nu te opreşte nimeni să o faci din prima zi? Adică ai posibilitatea să atenţionezi societatea că este atacată de nişte mercenari ai propagandei, poţi să demantelezi mecanismul financiar şi obiectivele agresorilor, şi chiar să-i faci de râs, dar astepţi ca ei să treacă pe lumea cealaltă ca să deschizi gura? Cum vine asta?

Hei, Ceauşescu s-a dus! Cenzura a căzut! Suntem în Democraţie, avem voie să vorbim! E libertate! Sau nu?

Sunt Gabrea! Nu mişcă nimeni!

De exemplu, s-au agitat atâtea spirite pe tema imaginii mizerabile pe care Nicolaescu a facut-o legionarilor, dar nu i-am auzit pe aceiaşi critici să scoată un cuvânt despre imaginea grotească făcută românilor, în 2009, de regizorul Radu Gabrea, în Călătoria lui Gruber. 

Într-un film conceput să fie folosit ca instrument de educaţie a tinerilor, despre tragedia evreilor din Iaşi înghesuiţi în vagoane de marfă cu destinaţia Cer, Gabrea schimbă fără nicio jenă făptuitorii, din militari germani, în români. Şi nu orice fel de români, ci pe toţi îi conturează ca proşti, inumani şi venali. 

Ce fapte rele or fi făcut armata română şi românii de-a lungul războiului e o altă discuţie dar, cu certitudine, dovedit istoric, nu au avut niciun rol în această crimă oribilă! Ba nu, de fapt au oprit-o, şi aceasta ar fi cu siguranţă un subiect de film!!!

La fel ca Nicolaescu, cu a sa celebră scenă cu evreii împuşcaţi de legionari la Abator, Gabrea ştie foarte bine că Minciuna lui va deveni Adevăr în mentalul colectiv, pentru că 99,9% dintre cei care îi văd filmul nu ştiu istorie, iar 99,9% dintre profesorii de istorie se tem să deschidă gura. Hmmm... Nu e la fel ca acum 30 de ani? A spus cineva Democraţie şi Libertate de expresie?

Şi uite cum Gabrea este un alt Nicolaescu, încă viu, care îşi foloseşte talentul ca să ne ciuruiască istoria după cum îi vrea buzunarul şi egoul, iar criticii lui Nicolaescu cel mort se fac că nu-l văd...

Morgen – o comedie etnică legală!

Hai să-l luăm pe Marian Crişan, cu al său Morgen. Ăsta a prins curaj când a vazut că Gabrea nu păţeşte nimic şi s-a gândit să-i folosească reţeta. Doar se vinde bine să porcăieşti românii şi este foarte convenabil să fii luat la întrebări doar după ce dai ortu’ popii...

Şi a făcut el o comedie cu români şi unguri, dar în care toţi românii sunt idioţi şi au două mâini stângi, pe când cei câţiva unguri, de meserie vameşi, sunt toţi normali, ba chiar de admirat. Dar, dacă este comedie, de ce spectatorii să se îndoaie de burtă de râs doar la Ion, şi nu şi la Ianoş? Mă gândesc că ungurii care văd filmul ăsta trebuie să se simtă tare frustraţi...

Uitându-mă la Morgen, gândul m-a dus înapoi cu 10 ani, când am intrat în Ungaria dinspre Austria, iar vameşul ungur, care arăta ca bătut de vânt, a ochit casetofonul de doi lei al maşinii şi tot arăta cu degetul, alternativ spre casetofon şi spre pieptul lui, repetând ca un handicapat: „Stereo... stereo... hanţ-kranţ... hanţ-kranţ... ”. Nu ştia o boabă de engleză, şi nici eu de germană, aşa că m-am făcut că nu pricep ce vrea...

Cei care au păţit ca mine ştiu forte bine că „adevărul istoric” al anului 2000 este că vameşii români şi unguri parcă erau făcuţi de aceeaşi mamă, şi nici vorbă de vameşul ungur corect, creponat şi care a înghiţit făcăleţul, din morgănul lui... am uitat cum îl cheamă. Nici nu mai contează, că tot un Nicolaescu este şi el, care ne ciuruieşte imaginea, fără ca cineva să-l deranjeze.

După dealuri, cu cizmele prin casa altuia...

Să zic ceva şi de Mungiu? Îl înţeleg că, în avântul lui anti-dogmatic, nu a avut niciun scrupul în a se folosi de moartea unei tinere ca să dea de perete cu uşile unei mănăstiri, aşteptând să fie „premiat” gras pentru asta.

Dar, în cazul în care se va dovedi că femeia a murit dintr-o cauză strict medicală, sau poate chiar dintr-o greşeală medicală, fără nicio legătură cu experienţa ei din mănăstire, îşi va cere Mungiu scuze public pentru pretextul pe care l-a folosit? Şi, cel mai important, va face un film reparatoriu? Mă îndoiesc că da, pentru că şi el este doar un alt Nicolaescu...

Luăm o pauză până moare următorul, sau avem testosteron?

Ar fi fost bine să fie numai atâţia Nicolaeşti, dar mi-e teamă că sunt muuuult mai mulţi cineaştii care renunţă la coloana vertebrală pentru bani, faimă şi... hai să ne ducem cu gândul şi la părinţii soţiei lui Nicolaescu, pentru că e o încercare grea să-ţi pierzi ginerele, nu?

Din fericire pentru români, niciunul dintre Nicolaeştii în viaţă nu beneficiază de atuurile originalului, adică talent uriaş, charisma şi Pile-Cunoştinţe-şi-Relaţii.

Totuşi, acesta nu este un motiv pentru criticii lui Nicolaescu cel mort să nu fie cel puţin la fel de vehemenţi cu cei care, în viaţă fiind, îi repetă greşelile.