În politica românească, meritocraţia rămâne fata frumoasă şi deşteaptă, dar izolată, adesea depăşită din mers de fetele cu tupeu, îmbrăcate scump şi strălucitor, care vin din urmă, căţărându-se pe meritele altora, pe false-titluri şi nume, pe imagine, pe oportunităţi şi conjuncturi. O Cenuşăreasă.

Prea deşteaptă pentru a fi dorită, prea frumoasă pentru a nu stârni invidii, prea demnă pentru a fi iubită, prea bună pentru a fi votată. Oare nu tocmai acestea ar fi atu-urile de la care ar trebui să pornim în drumul nostru cu toţii, indiferent de domeniul în care ne dorim să performăm?

De fapt, meritocraţia ar trebui să fie criteriul esenţial pentru orice promovare, indiferent de domeniul de activitate. Meritocraţia - ca recunoaştere a profesionalismului şi a performanţelor - ar fi unul dintre cele mai bune ingrediente pentru consolidarea democraţiei noastre. 

M-am întrebat adesea dacă nu sunt eu prea idealistă, pentru că visez la o ţară cu o administraţie performantă, capabilă să gestioneze echitabil şi echilibrat serviciile publice de calitate, pornind de la principiul meritocraţiei. M-am întrebat dacă nu sunt eu prea perfecţionistă, pentru că-mi doresc o ţară în care să se respecte acest principiu al meritocraţiei, al profesionalizării şi al unui management performant al resurselor umane. M-am întrebat dacă nu sunt eu prea visătoare pentru că mai cred în puterea proverbului ”Să punem omul potrivit la locul potrivit!”

Nu cred că meritocraţia trebuie să rămână un mit, un vis frumos, un termen şi o realitate imposibil de atins. Nu cred că trebuie să ne mulţumim cu puţin. Cred că lucrurile ar putea fi mult mai simple, dacă nu le-am fi complicat noi cu toţii şi dacă nu ne-am fi complăcut ca societate în această situaţie. Unii promovând interesat non-valoarea, alţii acceptând-o tacit, iar alţii făcându-se că nu observă. Cred că meritocraţia nu trebuie să rămână fata frumoasă, tristă şi ignorată a democraţiei noastre, ci – cu sprijinul şi responsabilizarea fiecăruia dintre noi – ar putea deveni femeia puternică a politicii. Chiar şi a politicii româneşti.

Vă invit să faceţi un exerciţiu practic. Luaţi la întâmplare 5 CV-uri ale parlamentarilor şi gândiţi-vă dacă există acolo vreo realizare care să vă impresionează. Sau să vă facă să-i angajaţi. O să constataţi, aşa cum am constatat şi eu sau alţii, că nivelul de impostură din Parlament este imens, iar meritul nu prea are nimic de-a face cu alegerile care ni se propun. Nu cred însă că e cazul să ne lamentăm, avem doar datoria să ne uităm mai atent la cei care ne cer votul şi la cei pe care punem ştampila. A vota omul, după ce am evaluat cine este, este primul semn că ne revenim, că ne însănătoşim, că facem ceva pentru a avea meritocraţie şi în politică. 6 Decembrie este o şansă, de ce n-am profita de ea?