Aritmetic, aşa stau lucrurile: viitorul guvern ar trebui să ţină seama că a ajuns la putere prin votul a mai puţin de un sfert din totalul alegătorilor. Atît. Şi că mai mult de jumătate din electorat nu s-a deranjat de acasă pentru a-şi exprima opţiunile. De ce? E o discuţie lungă. Unii sînt nemulţumiţi de „clasa politică” în ansamblu, alţii nu se regăsesc în nici una dintre formaţiunile politice de pe scenă (deşi ar vrea să voteze), alţii pur şi simplu nu sînt interesaţi de politică ş.a.m.d. Las pe seama politologilor şi sociologilor interpretările, ei ştiu mai bine. Mă întreb însă dacă această absenţă masivă de la vot nu are cauze mai profunde. Şi de durată. Şi care au legătură şi cu alte forme de „absenţă”.

Mă tem că nu este vorba doar despre dezinteresul faţă de politică, ci de un fel de obişnuinţă cu daraverile tranziţiei. Obişnuinţa de a repeta „ăsta-i sistemu’!”. Nu vreau să speculez asupra fatalismului mioritic şi să cad în generalizările curente („c-aşa-i românu’”), doar observ că mulţi oameni s-au obişnuit să înghită şi să tacă.

Au apărut recent, în urma unei anchete jurnalistice, dezvăluiri despre un director de spital (nici nu mai contează cum îl cheamă) care făcea cheltuieli aberante din banii publici, îşi înjura şi umilea angajaţii (şi folosea des cuvîntul care desemnează organul sexual masculin – ceea ce e psihanalizabil şi confirmă frustrările personajului), se purta ca un mic tiran obsedat de sine însuşi şi de importanţa propriei persoane. Cum de-a rezistat el atîta timp în funcţie? Unii zic că datorită sprijinului politic. Aşa este. Dar tăcerea celor din jurul lui nu l-a sprijinit? Frica de a-l reclama a asistentelor pe care le umilea n-a contribuit şi ea la menţinerea lui în funcţie? O altă anchetă jurnalistică a arătat că un medic pediatru făcea experimente pe copii şi lua şpăgi. După apariţia anchetei, au început mulţi părinţi să vorbească despre ce au păţit cu copiii lor ajunşi pe mîna doctorului cu pricina şi despre cîţi bani au dat. Nu se ştia despre toate astea? „Sistemul” nu e format din oameni care ştiau exact ce se întîmplă, cît şi cui trebuie dat? Ba da. Dar unora le e teamă, alţii s-au obişnuit, sînt blazaţi şi n-au speranţe că „sistemul” se poate schimba, aşa cum, înainte de 1989, cei mai mulţi credeau că nu vom ieşi niciodată din comunism.

Se întîmplă, cred, ceva asemănător în mai toate mediile sociale: oamenii „îşi văd de ale lor”, resemnaţi, şi consideră că oricum corupţia nu poate fi stăvilită, aşa încît nu merită să-şi bată capul. Se mulţumesc cu ce li se dă, cu realitatea tristă printre ale cărei furci se strecoară cu prudenţă. Aşa că ajung să nu mai fie deranjaţi nici de liderii politici corupţi, nici de plagiat, nici de administraţia ineficientă şi lipsită de respect faţă de cetăţeni, nici de altele. Majoritatea tace şi îşi vede de ale ei, fără să-şi dea seama că, în acest mod, lasă pe seama copiilor grija de a repara o societate care s-a stricat profund într-o tranziţie şuie. Ei, adulţii de azi, „îşi văd de ale lor” cu gîndul că au copii de crescut şi-atunci nu e cazul „să se pună cu sistemul”. Dar nu se gîndesc că îi obligă pe copii să repare mîine ce strică ei azi. 

Mi se pare de-a dreptul tragic. Pentru că la baza acestui soi de împăcare fatală stă neîncrederea aproape generalizată în societate, în ceilalţi, în propriile puteri. Şi în democraţie. 60 % dintre cetăţenii cu drept de vot nu participă, de fapt, la viaţa cetăţii. Şi o bună parte dintre cei care au votat participă doar din patru în patru ani, cînd votează. În rest, lumea românească aşteaptă mai totul de la „clasa politică”, pe care altminteri o dispreţuieşte. O fi majoritatea tăcută mulţumită cu situaţia asta? Se pare că da.