Acum, după numeroase sezoane de purtat, a devenit incert, undeva de nuanţa ţărânii, de fapt înăuntru e un miros de pâmânt, dar nu reavăn de flori, ci stătut, amestecat cu gunoi şi ceva înţepător, amoniac şi fructe stricate.

La ureche are o ţigară fără filtru din pachetul mototolit pe care îl poartă în buzunarul de la piept. Se vede că fumează două, trei pachete pe zi, are degetele galbene, la fel şi mustaţa în care i-au rămas câteva fire de tutun.

Pe lângă el se zăresc, în semiobscuritate, câteva lăzi de lemn rupte. Unele au pe fund un strat de foi de ceapă. În altele, au mai rămas câţiva cartofi putreziţi, morcovi din toamna trecută şi nişte ridichi de iarnă cu aspect de coajă de copac.

Din perete, se aude aparatul de radio, fixat pe tragerea loto. Omul ascultă vocea impersonală recitând numere şi notează cu creionul chimic, peste care dă din când în când cu limba umezindu-l, rezultatele tragerii. Are precizia dată de o lungă practică. Nu pierde timp mult, limba îi tâşneşte rapid din gură, ca la cameleon, şi se opreşte doar o fracţiune de secundă pe vârful creionului. La sfârşit, după ce scrie toate cifrele, compară cu biletul de loterie, apoi strânge hârtiile în pumn şi le aruncă într-un colţ unde mai zac şi altele, lângă o mătură pe jumătate tocită, un făraş fără mâner şi o găleată de tablă ruginită.

Se uită cu milă la tine evaluând ce e de capul tău. Muncitor în vreo uzină? Ar fi ceva interesant, ai putea avea în sacoşă ceva rulmenţi, sau o piesă de maşină, plăcuţe de frână, segmenţi, discuri de ambreiaj. Şi dacă ai fi de la fabrica de încălţăminte ai prezenta interes, poate o pereche de adidaşi, chiar şi nişte tenişi ar fi buni. Nu ar strica dacă ai fi funcţionar la primărie, ai putea face rost de hârtii şi autorizaţii. Sau instalator. Da, ce bun ar fi un instalator să repare ţeava spartă de la bucătărie, că a mucegăit tot peretele şi tot fac reclamaţii vecinii de dedesubt!

Dar nu e cazul. Experienţa îndelungată îi spune că eşti un amărât, probabil profesor sau economist la cooperativa meşteşugărească. Fără resurse. Fără nimic de oferit la schimb.

Aşa că nu se osteneşte. Face un semn cu mâna, adică a venit ora închiderii şi trebuie să pună lacătul pe uşă. Şi îl cam enervezi, nu în mod personal, ci aşa în general, că trebuie să-ţi explice că nu are altă marfă, decât ce se vede, dar poţi să mai treci pe acolo săptămâna viitoare, că poate vine camionul de aprovizionare.

Te retragi încet spre ieşire, fără să mai aştepţi şi alte lămuriri. Ştii prea bine. Înainte să vii la Aprozar, ai trecut pe la Alimentara.