Televiziunile au intrat în regim de „breaking news” la „breaking news” iar bula Facebook a atins temperatura de fierbere. Să analizăm însă faptele în semnificaţia lor pentru societate. 
 
Desemnarea lui Vlad Voiculescu în funcţia de ministru al Sănătăţii în decembrie 2020 pare a fi rodul unei sminteli colective. Într-o perioadă în care problema sănătăţii publice este cea mai importantă prioritate la nivel internaţional, în fruntea mecanismului guvernamental care are rolul de a conduce lupta împotriva pandemiei trebuia desemnată o persoană care: i) să fie recunoscută prin rezultate excepţionale în domeniul medical; ii) dacă nu era medic, ci om politic, să aibă o experienţă recunoscută în conducerea unor mari sisteme administrative sau în traversarea cu succes a unor crize. Corespunde Vlad Voiculescu unor astfel de criterii? Nicidecum!  
 
România a dovedit din nou că este o ţară plină de exotism atunci când pentru coordonarea Sănătăţii a fost numită o persoană care nu a putut prezenta public o diplomă însoţită de foaia matricolă pentru studiile sale universitare. Este adevărat, în România există cel puţin un caz al unei persoane conductor de doctorat fără bacalaureat, dar să ai pretenţia să conduci scorţoasa lume medicală fără să-ţi certifici cu uşurinţă propria calificare academică parcă este prea mult! De aceea, explicaţiile în cheie conspiraţionistă, care-l văd pe VVV doar un interpus al Big Pharma au devenit tot mai puternice. 
 
De ce a ajuns totuşi Vlad Voiculescu ministru al Sănătăţii în România? Răspunsul comic este pentru că nu a putut fi vice-primar al Capitalei, iar cel adevărat este că Dacian Cioloş, în lupta internă cu Dan Barna, a dorit să aibă un pion pe care să-l utilizeze pentru propriile ambiţii prezidenţiale.  
 
Este îndreptăţită demiterea lui Vlad Voiculescu? În opinia mea, Vlad Voiculescu trebuie demis în momentul în care a adus acuzaţii publice guvernului Orban pentru măsluirea statisticii pandemiei în România. Fie ministrul Sănătăţii făcea publice dovezile şi se adresa Ministerului Public pentru începerea unei anchete penale, fie, în lipsa unor fapte incontestabile, premierul Cîţu îl demitea imediat. Însă premierul Cîţu a ridicat complice din umeri iar curajosul VVV, atunci când presa a cerut dovezi şi PSD comisie de anchetă parlamentară, a spus că a fost greşit înţeles. De fapt, Vlad Voiculescu produce „dezvăluiri” senzaţionaliste doar atunci când are un interes personal. Despre măsluirea statisticii pandemiei sub ministeriatul lui Nelu Tătaru a făcut afirmaţii publice în momentul în care s-a pus problema demiterii lui din fruntea ministerului Sănătăţii, deşi era vorba, potrivit propriilor afirmaţii, de fapte vechi de luni de zile. Mai recent, a fost vorbit despre subraportarea numărului de decese doar după ce a fost demis. După ce a lansat virusul neîncrederii în guvernele Orban-Cîţu, a avut revelaţia că era doar o „problemă de metodologie” în raportarea numărului de decese, nu o falsificare a realităţii.  
 
O astfel de conduită precum a fostului ministru al Sănătăţii face parte din tipologia personajelor lui Caragiale, mai precis a „stimabilului Caţavencu”, remarcat prin utilizarea de informaţii confidenţiale pentru şantaj.  
 
Care este scopul pseudo-transparenţei lui Vlad Voiculescu? În mod evident, să-şi creeze imaginea de „luptător împotriva Sistemului” (statului paralel), care l-ar fi capturat şi pe „zombiul politic” Cîţu. În perioada ministeriatului său la Sănătate, VVV nu a produs un narativ tehnico-administrativ, menit a creşte încrederea populaţiei în Guvernul României, ci doar un şir de mesaje emoţionale împletite cu o retorică mesianică, având menirea să consolideze radicalismului grupului său de susţinători din social media.  
 
Aflat într-o goană maladivă pentru autopromovare mediatică, la orice criză a apărut în domeniul sanitar Vlad Voiculescu a luat masca inocenţei şi a găsit întotdeauna alţi responsabili: directorimea spitalelor, statul paralel, adversarii politici, mass-media oligarhilor ş.a.. Întotdeauna cuvântul responsabilitate trebuia îndreptat spre alţi actori instituţionali, dar niciodată spre infailibilul VVV. S-a înconjurat de tone de consilieri onorifici, scopul fiind să le extragă acestora credibilitatea publică. Aceasta tactică se numeşte „vampirism imagologic” şi a fost utilizată de VVV până la limitele ei groteşti. 
 
Un alt aspect care se cere lămurit este fenomenala răsturnare a realităţii de către liderii USRPLUS. În locul unei atitudini smerite pentru că au adus în fruntea ministerului Sănătăţii un personaj orientat exclusiv spre autopromovare politică, nu pentru rezolvarea eficientă a problemelor grave din sistemul medical românesc, au făcut din gestul întârziat de normalitate al premierului Cîţu o crimă politică majoră. PNL, în loc să-şi apere cu vigoare primul-ministru deoarece a procedat corect, a dat noi dovezi de laşitate colectivă. Cu toate că premierul Cîţu a arătat în numeroase rânduri că este lipsit de calităţile necesare pentru a fi un lider autentic, prin gestul de demitere a lui Vlad Voiculescu a transmis mesajul că etapa celor trei guverne paralele din Palatul Victoria trebuie să ia sfârşit. Or tocmai acest lucru nu doresc liderii USRPLUS, care au mizat pe faptul că Florin Cîţu nu are experienţă de lider politic când l-au susţinut împotriva lui Ludovic Orban. Liderii USRPLUS au constatat că agenda lor politică paralelă, al cărei efect este inducerea haosului în sistemul administrativ din România, poate fi pusă în pericol de trecerea mai multor linii roşii de către teribilistul VVV. De aceea au şi cerut îndepărtarea premierului Cîţu, pentru ca demiterea lui Voiculescu să nu fie folosită drept un precedent împotriva lor în crizele guvernamentale ce vor urma.  
 
Cu ce rămânem noi, cetăţenii, după acest vodevil politic? Din păcate, percepţia că „interesul public” nu interesează partidele politice se consolidează, iar tentaţia publicului spre a căuta, din disperare, formule politice de tip exotic devine irepresibilă.  
 
Conducătorii USRPLUS trebuie să accepte faptul că o guvernare de coaliţie nu înseamnă existenţa unor guverne paralele sau că partidele politice ar avea un drept de veto faţă de exercitarea obligaţiilor constituţionale ale primului ministru. Nu este tolerabilă situaţia în care un membru al guvernului este încurajat să-l sfideze pe primul ministru, iar şefii politici ai ministrului turbulent să-i spună şefului guvernului că nu are drept de reacţie, pentru că nu a fost umilit suficient.  
 
Singura veste bună din „afacerea VVV” este că primul ministru a luat o decizie de impunere a ordinii în interiorul guvernului. Aceasta trebuie continuată, deoarece situaţia în care miniştrii îl sfidează public pe primul ministru, oricare ar fi numele lui, nu poate fi tolerată într-un regim democratic, deoarece determină anomie socială. Ştiţi vreo echipă de fotbal în care jucătorii aruncă tricoul spre banca antrenorilor şi să fi luat campionatul?