Lăsăm la o parte perioada dintre depunerea jurământului şi Anul Nou, când nu s-au consemnat evenimente publice deosebite. A fost unul singur care a suscitat unele critici, şi anume decorarea şefului Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Octavian Bjoza, dar atât preşedintele, cât şi domnul Bjoza au oferit ulterior suficiente argumente ca să nu-l încadrăm la capitolul erori.

A început anul cu participarea la şedinţa CSM. A ţinut un discurs în general corect, previzibil chiar, însă a scăpat şi o notă falsă, care îmi ţiuie şi acum în urechi: atunci când a spus că Justiţia „nu trebuie etalată sub aspect de exotism mediatic” şi a cerut luarea de atitudine faţă de „scurgerile nepermise de informaţii în presă”. Opa! Dacă a ţinut să precizeze asta într-un asemenea discurs, înseamnă că preşedintele crede sincer că în România se face telejustiţie. Ei bine, în pofida zgomotului din spaţiul public, îndrăznesc să afirm că în România nu se face telejustiţie, ci se face ceea ce se face în toate ţările cu presă liberă.

Eu nu ţin minte ca în ultimii ani să fi apărut în presă informaţii din faza nepublică a dosarelor penale. Informaţiile au apărut numai după ce anumite documente au plecat din Parchete către alte instituţii sau persoane, fie că vorbim de ordonanţe de reţinere sau arestare – care au ajuns la instanţe, la avocaţi, la inculpaţi, fie că vorbim de referate de ridicare a imunităţii – care au ajuns la Parlament. Din acel moment, documentele îşi pierd caracterul nepublic şi este la libertatea deplină a jurnaliştilor să le caute, să le obţină şi să le publice. Atenţie: nu vorbim aici de documente secrete, definite ca atare de lege şi care au un regim juridic aparte de circulaţie între instituţii. Această remarcă a preşedintelui Iohannis mă face să cred că încă nu are antene suficient de fine pentru a înţelege subtilităţile sistemului judiciar şi a picat în capcana unui poncif propagandistic – telejustiţia - lansat de infractorii din politică şi umflat peste măsură de gazetarii care îi anturează. Sau – să luăm în calcul şi această ipoteză – i-o fi strecurat şopârla din discurs consilierul care i l-a scris – căci încă nu ştim cât din ceea ce rosteşte preşedintele sunt ideile sale sau ale consilierilor.

A urmat apoi straniul refuz de a lua o poziţie faţă de samavolnicia legislativă a premierului Ponta, care a dat ordonanţa de urgenţă ce permite renunţarea la titlurile ştiinţifice de bună voie şi fără justificare. Admit să fi tăcut, bunăoară, faţă de decizia lui Ponta de a amâna Congresul PSD: e o afacere de partid şi preşedintele nu are ce comenta aici. Dar premierul a angajat autoritatea de stat ca să-şi rezolve problema cu plagiatul, într-o afacere sordidă în care autoritatea de stat a mai fost folosită de cel puţin trei ori cu acelaşi unic şi exclusiv scop: muşamalizarea plagiatului. Şi urmează să mai fie folosită o dată, căci ordonanţa, ca să fie deplin operaţională, trebuie completată cu un ordin al ministrului Educaţiei. Or, aici preşedintele nu are cum să tacă şi să aştepte cel puţin o lună-două, până îi vine la promulgare legea de aprobare a ordonanţei. O atitudine din partea sa, acum şi aici, măcar l-ar putea face pe ministru să se gândească de două ori înainte de a semna ordinul – şi tot ar fi un câştig. Căci nu e vorba doar de interesul personal al lui Ponta, Ordonanţa subminează grav etica academică şi îi face să desfacă şampaniile pe toţi foştii, actualii şi viitorii plagiatori. Ca să-l parafrazez chiar pe preşedinte: cum să ai curajul să taci?

În fine, semnarea acordului pe bugetul Apărării. N-am văzut momentul la televizor, l-am ascultat la radioul din maşină. Când după Imnul de Stat auzi vocea unui ţârcovnic de ceremonii rostind solemn „Din partea Partidului Poporului Dan Diaconescu semnează Simona Man”, parcă îţi zici că Imnul de Stat poate avea şi zile mai bune. La câte acorduri politice a cunoscut România, aproape toate încălcate, doar unul, de altfel singurul respectat, merita să fie asezonat cu Imnul: acordul de la Snagov din 1995, când s-a decis direcţia către UE şi NATO. Şi nu-mi amintesc să se fi intonat ceva atunci. Întrevăd în modul în care a fost pus în operă evenimentul o anume aplecare a domnului Iohannis către fast şi ceremonial, ceea ce mie, unul, îmi dă ceva frisoane.

Şi totuşi, în pofida celor de mai sus, cred că merită să mai avem un pic de răbdare cu domnul preşedinte, măcar atâta câtă are şi el cu noi.