Ecuaţia prezumţiei de nevinovăţie

Să presupunem că două personaje simbolice, Petru  şi Pavel, sunt adversari politici, primul făcând parte din PSD, iar celălalt din PNL. Să mai presupunem că Pandele este pus sub urmărire penală. Dacă este vorba de însuşirile fizice ale lui Pandele, cum ar fi înălţimea, greutatea, chiar şi culoarea ochilor, Petru şi Pavel sunt obligaţi să cadă de acord.

Dacă apare vreo diferenţă între opiniile lor, intră în joc un sistem de măsurători, prin care se stabileşte adevărul. Ca persoană fizică, Pandele nu are nici o calitate juridică. Dacă, însă, Pandele este pus sub urmărire penală, indiferent din care partid face parte el, între Petru şi Pavel apare o diferenţă de opinie, care merge până la conflictul opiniilor lor. Or, sub raport juridic, Pandele poate să fie vinovat sau nevinovat, dar numai Instanţa juridică poate hotărî dacă el este aşa, sau este viceversa. Dacă Hamlet ar fi şi jurist, nu doar metafizician, la întrebarea lui, adică „A fi sau a nu fi, iată întrebarea!”, ar mai adăuga şi termenii corelativi „vinovat”-„nevinovat”.

După cum ne învaţă Tudor Vianu, Valorile sunt „polare”, ele fiind ca cei doi poli ai Pământului, Polul Nord şi Polul Sud. Mă pot referi la o masă, fără să presupun implicit paharul şi farfuria de pe masă, sau scaunele de pe lângă ea. Dacă, însă, mă refer la Bine, implicit presupun şi opusul acestuia , adică Răul, de unde şi îndemnul Poetului : „Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”  Situaţia este aceeaşi pentru toate Valorile fundamentale ale omului, care formează cel puţin 10 cupluri polare, dintre care le menţionăm aici doar pe cele epistemice (Adevărul şi Falsul), morale (Binele şi Răul), religioase (Sacrul şi Profanul), estetice (Frumosul şi Urâtul), juridice (Dreptatea şi Nedreptatea), economice (Utilul şi Perniciosul), vitale (Sănătatea şi Boala) 
 

Dacă cineva este nevinovat, iar o Instanţă hotărăşte că este vinovat, aceasta este o nedreptate, şi tot o nedreptate este dacă situaţia este inversă, adică un om vinovat este considerat nevinovat. Tot Instanţa hotărăşte şi gradul vinovăţiei, iar aici expresiile „mai mult” şi „mai puţin” sunt la ele acasă. Dar, din momentul punerii sub urmărirea penală, până la Hotărârea ultimei Instanţe, funcţionează faimoasa Prezumţie de nevinovăţie. După părerea noastră, nu numai în folosirea practică a acestei Prezumţii, ci şi în abordarea ei teoretică, este încă ceva neclar. Să deschidem acum Dicţionarul general al limbii române  al lui Vasile Breban, oprindu-ne la cuvântul „prezumţie”, unde citim: „1. Presupunere, supoziţie, ipoteză. 2.(Juridic) Concluzie logică cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit direct din stări sau împrejurări cunoscute. 3.Încredere neîntemeiată în forţele sau în meritele proprii; înfumurare, aroganţă; supraestimare” (p.817) Mai ales din sensurile 1 şi 2, rezultă că prezumţia indică o situaţie virtuală, nu una reală, respectiv o stare posibilă şi probabilă, nu una certă sau indubitabilă. Cea mai adâncă rădăcină a prezumţiei este dată de cuvântul POATE . Un personaj din romanul lui John Steinbeck, La est de Eden, afirmă că acest cuvânt este cel mai fascinant cuvânt din oricare Dicţionar, întrucât el stă la fundamentul libertăţii omului.Cu mult înainte de Edenul iudeo-creştin, marele sceptic Sextus Empiricus indica bivalenţa originară a acestui cuvânt, întrucât POATE implică ambele alternative, adică pe „Poate că da”, dar şi pe „Poate că nu”, respectiv „Poate că ba”, şi le implică în egală măsură. Aici intră în joc Probabilitatea, care este măsura graduală a Posibilităţii, şi care se înscrie în intervalul, sau, dacă vreţi, în plaja procentuală  0-100. Aceasta înseamnă că ambele alternative au valoarea egală de 50% De unde rezultă, dată fiind „polaritatea valorilor”(Tudor Vianu), că Prezumţia de nevinovăţie implică logic şi necesar Prezumţia de vinovăţie, întrucât ambele sunt presupuneri, supoziţii, ipoteze, cum ne spune chiar Dicţionarul. Dacă , acum, privim opiniile celor care stau pe tuşă , asistând la spectacolul unui Proces juridic, putem vedea uşor cum colegii , inclusiv cei de partid  -sau mai ales ei-, ai „împricinatului”, apasă exclusiv pe prima prezumţie, de nevinovăţie, în timp ce adversarii apasă la fel de tare pe a doua pedală. Se reia aici metafora cu paharul şi cu cele două jumătăţi, unii văzând-o mai ales pe cea plină, alţii pe cea goală. Opiniile sau judecata celor de pe tuşă, Petru şi Pavel, în cazul nostru, nu mai este una logică, ci este una axiologică şi, chiar în punctul ei de plecare, adică la origine, este una ideologică.. Şi este ideologică, întrucât este conexată cu o oportunitate, cum ştim încă de la  Protagoras, respectiv cu un interes, cum am aflat de la Marx.

Să facem acum un pas mai departe şi să considerăm că prima Instanţă a hotărât că Inculpatul Pandele este vinovat şi că el merită o anumită pedeapsă, Dreptatea fiind aici corespondenţa graduală dintre vinovăţie şi pedeapsă (sancţiune) Ne punem logic întrebarea următoare: dacă este vorba de Pandele, pe care prima Instanţă de judecată îl găseşte ca fiind cu adevărat un infractor, pe baza unor probe certe, oare, după pronunţarea acestei Hotărâri, prezumţia de nevinovăţie rămâne aceeaşi, adică tot în proporţie de 50%!?  În articolul 4 din Codul de procedură penală, primul paragraf sună aşa: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă” Aşadar, textul juridic face o distincţie clară între expresiile „este nevinovată” şi „este considerată nevinovată” Dar, dacă Pandele este condamnat de prima Instanţă, colegul lui de partid , fie el Petru sau Pavel, converteşte mai departe, hotărât şi cu entuziasm, o prezumţie, cea de nevinovăţie, într-o stare de fapt, uitând complet de prezumţia complementară, aceea de vinovăţie, care este întărită chiar prin Hotărârea primei Instanţe. Potrivit unei logici naturale, după condamnarea hotărâtă de către prima Instanţă, prezumţia de nevinovăţie ar trebui să scadă către 25%, iar cea de vinovăţie ar trebui să crească proporţional, către 75%. Se pare însă că Logica naturală nu coincide pe deplin cu Logica juridică. Al doilea paragraf din acelaşi articol 4, sună puţin cam bizar, oricum are şi o zonă obscură, datorită formulării lui.  El ne zice că: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului” Putem constata că în acest text juridic, limbajul de lemn este înlocuit cu un limbaj de neo-lemn. Sub el, putem intui că este vorba de un Principiu care stă la baza Justiţiei, şi care s-ar  putea numi Principiul Umanismului. El porneşte de la zero, sau de la bun început, ca o axiomă, tocmai prin faptul că este formulată prezumţia de nevinovăţie,în timp ce complementara ei, adică prezumţia de vinovăţie, este lăsată în umbră, sau eludată, dacă nu chiar negată, tacit sau explicit. Oricum, logic, prezumţia de vinovăţie ar trebui să fie doar pusă între paranteze, deci şi conservată, pentru orice eventualitate.Vorba Poetului „Nu ştim pe ce cale viitorul se apropie”, ca să nu mai vorbim şi despre „Cărările Domnului”, care sunt încurcate şi nedesluşite încă.

PS Un avocat, care este şi Profesor universitar, şi care se află acum după gratii, ne spunea cândva, pe un post TV, că „Prezumţia de nevinovăţie este ruinată de probele Procurorului” Cum să fie ea aşa de repede şi de uşor ”ruinată”, dacă o mai apără şi paragraful 2 din Articolul 4 , faţă de îndoielile posibile „în formarea convingerii organelor judiciare”.Deci, prezumţia de nevinovăţie, sărmana, trebuie apărată cu grijă umanistă, chiar şi „După administrarea întregului probatoriu”, deci după pronunţarea Hotărârii definitive , dar nu încă şi irevocabilă, întrucât Pandele ar putea fi salvat cumva, prin apelul umanist la CEDO. Dacă o apucăm pe această cale, prezumţia de nevinovăţie se deplasează continuu, din aproape în departe, şi funcţionează până la Judecata de Apoi.