Dreptate şi probabilitate
0
Justiţia e oarbă, iar adevărul umblă cu capul spart. Sunt cuvintele care descriu o stare de fapt într-o ţară unde – după cum nota Constantin Rădulescu Motru, în 1936 – „legile, care sunt obligaţii contractate prin reprezentanţii majorităţii cetăţenilor, nu se respectă”.
Se întâmplă ca asemenea porniri să se manifeste inclusiv pe teritoriul unde se împarte dreptatea, ceea ce dă naştere unor situaţii stranii. Sunt pline forumurile, publicaţiile şi reţelele sociale de plângeri ale unor justiţiabili, legate de păţaniile trăite în timpul unor cercetări sau procese, însă adesea nemulţumirile sunt reduse la tăcere cu avertismentul că răbufnirile publice afectează independenţa justiţiei.
Mai greu de influenţat se dovedesc poziţionările străinilor. Când vine vorba de dosare cu ramificaţii şi-n alte ţări, state cu o justiţie consolidată, demersurile anchetatorilor români se mai împotmolesc – cum s-a întâmplat cu EADS, nu? – sau chiar se văd contrazise. Cazul companiei austriece Swietelsky este şi el un exemplu de cum se poate dezumfla un dosar răsunător, ţinând cont de numeroasele VIP-uri politice, economice şi juridice implicate.
Societatea cu pricina, un nume greu pe piaţa construcţiilor din Ţara Valsurilor, era acuzată că ar fi efectuat mai multe plăţi către înalţi funcţionari ai statului român, prin circuite financiare fictive sau prin companii off-shore, pentru ca respectivii să faciliteze deblocarea unor sume impresionante destinate companiei austriece, pentru lucrările de reabilitare a mai multor tronsoane de cale ferată de pe ruta Bucureşti-Constanţa. La capătul unei anchete pornite de la denunţurile unor persoane cu reputaţie discutabilă, DNA a susţinut că infracţiunile au fost săvârşite constant, timp de 12 ani, între 2005 şi 2017, plătindu-se aproximativ 20 de milioane de euro, cu titlu de comisioane, către oficiali români sau persoane cu influenţă asupra acestora. Între ei, fostul ministru de Finanţe, Sebastian Vlădescu, Mircea-Ionuţ Costea, bancher, Josef Hornegger - fost administrator al filialei din ţara noastră a companiei austriece Swietelsky SRL, Constantin Dascălu, fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor, şi Cristian Boureanu, fost parlamentar.
Cu un parcurs sinuos prin justiţia autohtonă, cazul mitei din 2005 etc. a fost returnat procurorilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la începutul anului trecut, pentru probleme în cadrul rechizitoriului, iar acum se află, cum ar veni, pe ultima sută de metri, încheindu-se cercetarea judecătorească şi audierea părţilor implicate. Surpriza – susţin surse judiciare – ar fi venit de peste graniţă, de unde austriecii Helmut Achim Schreiner şi Werner Sitz ar fi declarat, la audierea prin videoconferinţă, că în ţara lor cercetările s-ar fi închis şi că nu se pune problema de a-i fi mituit pe demnitarii români enumeraţi, dat fiind că nici nu-i cunoşteau.
Iar dacă justiţia austriacă ar fi concluzionat că acuzaţiile DNA nu se suţin, ce-ar trebui să se întâmple cu judecata de la noi? „Tot dosarul e o înscenare (…) Alegaţii ale unor persoane s-au transformat în probe”, a afirmat, în pledoaria sa finală, unul dintre avocaţii lui Sebastian Vlădescu, citat de stiripesurse.ro. „Iată că nu există nicio bază faptică. Aşa zişii participanţi spun în clar că ea nu a existat”, a adăugat apărătorul, învinovăţindu-l pe avocatul-denunţător Boştină că a prezentat „chestiuni imaginare”, ca să beneficieze de „tratament preferenţial”.
Evident, spusele unui avocat nu reprezintă literă de lege. Sancţionarea unor fapte de corupţie este de dorit, iar românii trebuie să vadă că justiţia îşi face treaba onest. Însă poziţia anchetatorilor austrieci e grăitoare de la sine. Decizia dintr-o ţară care a dat constant lecţii de democraţie şi stat de drept României poate atârna ceva mai greu în balanţă decât adversităţile politico-juridice autohtone. Până la urmă, când dovezile nu există sau nu conving, rămâne doar probabilitatea. Dar „nicio probabilitate, oricât de seducătoare, nu apără de eroare; chiar dacă toate părţile unei probleme par să se îmbine ca piesele unui puzzle, ar trebui să ne gândim că probabilul nu-i în mod necesar adevărat, iar adevărul nu-i întotdeauna probabil”. A scris-o alt austriac, Sigmund Freud pe numele lui.
Se încarcă comentariile...
