Să fii român, unul simplu, unul de ăla care merge buimac şi în toate dimineţile la muncă, unul de ăla care se întoarce, seara, acasă, doborât de ziua de azi, sugrumat de ziua de mâine, unul de ăla care-şi împarte mărunţişul între un bilet de tramvai pentru el şi un covrig pentru cel mic, unul de ăla care întinde cozile ca să-şi plătească un impozit nesimţit de mare sau o rată pentru care-şi blestemă zilele, unul de ăla care duce pe umeri crucea ţării ăsteia nebune, te întrebi de ce îi mai suporţi? Cu ce-ai greşit tu, amărâtul ăla care i-a votat, i-a ridicat, i-a făcut domni cu cravată în palatele din Bucureşti, de trebuie să le suporţi neruşinarea?

De ce sunt tocmai ei, mereu şi mereu, ăia nemulţumiţi? De ce tocmai ei, bărbaţii viteji, deştepţii cu-n teanc de diplome agăţate pe pereţi, capabilii care ţi-au promis c-o să trăieşti şi tu bine, c-o să te scape de dictator, c-o să te scape şi de asupritorii de prin UE, SUA sau care-or mai vrea să-ţi jecmănească ţărişoara, îţi intoxică mintea şi sufletul cu mizeriile lor? Cu luptele lor duse întotdeauna pentru bani. Cu vorbele lor, întotdeauna mincinoase. Cu frustrările lor, întotdeauna adunate de la haite întregi de mafioţi, corupţi, baroni şi baronaşi, care nu se mai satură să-ţi împartă ţara în cifre.

De câteva zile, toată suflarea de politruci din România, din opoziţie, sau de la putere, sau Dumnezeu mai ştie de pe unde or mai fi!, a înnebunit. De câteva zile, domnii cărora tu le-ai dat bucata de pâine, domnii ţinuţi pe munca ta în fotolii mult prea înalte au declanşat războiul. Sunt supăraţi! Strigă TRĂDARE! Se bat în acuzaţii! Rup audienţele pe sticlă cu inepţii şi înjurături desprinse de pe ultima bucată de uliţă a scenei politice. În tot dezmăţul, plin cu „Băsescu e un laş, e duşmanul poporului!”, sau „Postul de casă al domnului Ponta, RTV, face o campanie înverşunată, plină de minciuni, împotriva mea”, te întrebi unde eşti tu? Unde e viaţa ta? Unde-s nenorocitele tale de vise ca-i să trăieşti, în sfârşit, bine, în tot tabloul ăsta în care „salvatorii” au declanşat, pentru a câta oară?, mahalaua poreclită coabitare? Unde sunt durerile tale, nevoile tale, în tot scenariul ăsta cu james bondzi, care se aruncă din elicoptere şi salvează nişte amărâţi spălaţi pe creier de atâta foame.

Unde-s speranţele tale c-o să ai, în sfârşit!, linişte în ţara ta, c-o să-ţi crească bine şi copiii, tot în ţara ta? Unde au rămas aruncate nădejdile tale, în toată hărmălaia asta, în care domnii cu cravate se perfecţionează în maimuţăreală pentru „binele ţării”? În care „salvatorii” înnebunesc de grija ta, în care „salvatorii” îşi acoperă incompetenţa şi spaima că n-or să-ţi mai ia votul, defilând cu durerea pentru o bucată de aur, sau o bucată de munte, sau o bucată de om.

Constat, în ultima vreme, că domnii cu cravate aruncă declaraţii „în nume strict personal”. A devenit o modă „numele personal”. Dă bine la popor. Eşti mult mai cool „în nume personal”. Poţi fi mai demn, mai dur, „în nume personal”. Ba chiar poţi să şi ţipi că, de exemplu, Roşia e a ŢĂRII! Că tu vrei s-o salvezi. Dar nu prea poţi! Că-i doar „în nume personal”.

Şi dacă tot se poartă, aş vrea să le transmit, „în nume personal”, domnilor cu cravate, un singur mesaj. Ştiam, cam de un an, că n-o să mai aveţi nevoie de votul nostru ca să mai dispăreţi, măcar câte unul, din viaţa României. Vă descurcaţi minunat să vă daţi singuri în cap!