Despre nevoia de cultură şi spirit ecumenic în politica românească

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În celebrul text din Politica, prin care stabileşte  natura civică a fiinţei umane, înstituind în acelaşi timp  demersul politic, Aristotel vorbeşte despre facultatea limbajului, proprie doar omului, dar şi despre binomul dreptate-nedreptate, la care ajunge „homo loquens“, graţie abilităţilor sale lingvistice.

Această însuşire este proprie omului, spre deosebire de alte animale, aşa că numai el sesizează dreptul şi nedreptul, pe lângă alte senzaţii. Comunitatea acestor fiinţe creează familia şi cetatea“ (Aristotel, Politica, I,1253 a 9-18)


Scurt incurs istorico-filosofic

În celebrul text din Politica, prin care stabileşte natura civică a fiinţei umane, înstituind în acelaşi timp demersul politic, Aristotel vorbeşte despre facultatea limbajului, proprie doar omului, dar şi despre binomul dreptate-nedreptate, la care ajunge „homo loquens“, graţie abilităţilor sale lingvistice.

Deducem de aici, indirect, că atât capacitatea de exprimare, cât şi conştiinţa discernerii între echitabil şi inechitabil, pentru a fi folosite cu succes, trebuie să fie impecabile, nealterate, sănătoase.De altfel, armonia dintre politică şi etică este tema centrală a acestei scrieri aristotelice.

Platon de asemenea, consideră că idea de Bine face posibile ontologic toate celelalte idei. După cum vederea, pentru a percepe un obiect, are nevoie de un al treilea termen, adică de lumină, tot astfel şi cunoaşterea are nevoie, prin analogie, de un termen mediu care să facă posibilă contiguitatea dintre cunoscător şi decunoscut. După cum lumina, ca termen mediu dintre văzător şi obiectul văzut, presupune o sursă de lumină fizică, tot astfel şi lumina inteligibilă a cunoaşterii presupune o sursă de lumină metafizică, un soare inteligibil, care este ideea de Bine suprem. Astfel Platon sugerează transcendenţa ideii de Bine, nu numai faţă de lumea sensibilă, ci şi în raport cu lumea ideilor, postulând caracterul suprainteligibil al Binelui.

Asemenea ideii de bine la Platon la care participă toate celelalte idei şi care, după cum s-a văzut, transcende atât palierul sensibilului, cât şi pe cel al inteligibilului, ideea de bine comun este superioară tuturor idealurilor politice, dacă nu cumva este idealul însuşi.

Din păcate în politica românească, poate mai mult decât în alte ţări balcanice sau occidentale, lucrurile nu stau deloc aşa.

Stânga sau dreapta?

Un sistem politic trebuie să ţină seama de toate categoriile sociale şi socioprofesionale, nu numai de cei inteligenţi, potenţi material, sănătoşi, ci şi de cei dezavantajaţi social.Dacă natura, Dumnezeul creştin este de dreapta, în sensul că dă unora talent, minte, frumuseţe, bogăţie în exces (unul este cerşetor, iar altul cap încoronat, unul se hrăneşte cu alimente alterate din coşurile de gunoi, iar altul este miliardar in euro, deşi iniţial, ca oameni toţi si-au droit, fireşte să reuşească), dacă Fiul este de stânga prin faptul că s-a apropiat de oamenii de rând, a osândit bogaţii cufundaţi în abisul averii, şi a vindeccat pe cei bolnavi şi nevoiaşi, politicienii trebuie să se situeze undeva la mijloc, să fie arbitri etici, să conceapă legi care să echilibreze lucrurile.

Toate partidele, fie ele de stânga sau de dreapta sunt justificate într-un sistem democratic. Oricare dintre ele poate face bine sau rău.Dreapta poate strâmba, iar stânga poate îndrepta, după cum putem avea o dreaptă care îndreaptă şi o stângă care strâmbă.Istoria consemnează astfel de fenomenalităţi. Nu e posibilă democraţia fără proiecte din ambele direcţii ale eşicherului politic.

Idealul binelui comun

Esenţialitatea unei forme politice este dată de definirea, asumarea, internalizarea, recunoasterea, respectarea, apărarea, promovarea, căutarea binelui comun (ceea ce, dată fiind variabilitatea, versatilitatea, circumstanţialitaea lui, nu e deloc facil), dar şi de mijloacele de realizare a acestuia.Diversitatea opţiunilor, subiectivismul etc. fac dificilă găsirea unui numitor comun pentru ceea ce ne uneşte.

Omul are necesităţi/drepturi fundamentale precum nevoia de hrană, de supravieţuire, de securitate a vieţii, de confort, de educaţie, de apartenenţă la un grup, etc. Cu cât binele comun este mai bine definit cu atât societatea este mai funcţională. Există, în general, două tipuri de raporturi/interese între indivizi :interese care ne unesc şi interese care ne despart.Dacă în perioada comunistă unele interese erau dictate, după 90’ am trecut la cealaltă extremă în sensul că oamenii îşi urmăresc prioritar propriile interese. Comunismul a incercat sa controleze/dirijeze interesele sau cel putin pe cele care erau definitorii pentru tipul de regim (de pilda, cele legate de proprietate), pe când astăzi inclusiv instrumentele politice ale binelui comun, precum legislatia sau securitatea naţională sunt deturnate adesea în scopuri individualiste sau de grup.

Este evident, că ne confruntăm cu o criză a binelui comun devreme ce suntem incapabili să identificăm valorile care alcătuiesc acest tip de bine.

Persoana care se angajează public ar trebui să conştientizeze faptul că scopul suprem al politicii este realizarea acestui tip de bine comun, nu certurile interminabile, nu interesele personale, nu diabolizarea partidelor rivale. Membrii celorlalte partide sunt parteneri angajaţi pe drumul căutării şi aplicării acestui bine comun, nu duşmani.

Ca „ştiinţă regală“, aşa cum o numeşte Aristotel în Etica Nicomahică, politica presupune un anume comportament etic, inteligenţă, cultură, dorinţa de înfăptuire a binelui comun, care este superior binelui individual.

Politica şi oamenii de cultură

România a avut în toate perioadele ei istorice, din Evul mediu până în perioada modernă conducători şi oameni politici, profesionişti în toate domeniile spiritului: istorici, scriitori, filosofi etc.

În perioada medievală târzie, amintim pe Neagoe Basarab, scriitor, pe Grigore Ureche, cronicar, pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, istoric, pe Dimitrie Cantemir, lingvist,filosof, scriitor, istoric, compozitor, geograf, orientalist, cartograf, care a fost de două ori domn al Moldovei(martie-aprilie 1693 şi 1710-1711), pe Ion Neculce, cronicar, vel spătar, pe Nicolae Milescu, cărturar, traducător, călător, geograf şi diplomat, spătar, reprezentantul ţării (capuchehaie) în Imperiul Otoman, pe Miron Costin, diplomat dregător şi cronicar, pe Nicolae Costin, cronicar şi mare vornic al Moldovei, fiu al cronicarului Miron Costin, pe Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei, scriitor etc.

Din generaţia celor care au înfăptuit revoluţia de la 1848, amintim următoarele personalităţi culturale şi politice: Simion Bărnuţiu, teolog, istoric, filosof, Nicolae Bălcescu, istoric şi scriitor, Cezar Boliac, poet, istoric, Vasile Alecsandri, poet, dramaturg, folclorist, Ion Heliade-Rădulescu, filosof şi filolog, Andrei Mureşeanu, poet şi teolog, Eftimie Murgu, filosof, August Treboniu Laurian, filolog, istoric şi publicist, Aron Pumnul, lingvist, filolog şi istoric literar, Alexandru Papiu Ilarian, istoric, lingvist, Timotei Cipariu, istoric, lingvist, teolog, pedagog, Constantin Negruzzi, scriitor şi om politic, Mihai Kogălniceanu, istoric, publicist, critic literar, Iancu Văcărescu, poet, lingvist, istoric, publicist, critic literar, Ion Ghica, scriitor, pedagog, matematician, George Bariţiu, istoric şi publicist, Andrei Şaguna, teolog, mitropolit al Transilvaniei, Sava Barcianu –Popovici, teolog, gramatician etc.

Generaţia post-revoluţionară a avut de asemenea mari pesonalităţi culturale care au slujit intersul public: Bogdan Petriceicu-Hasdeu, academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Titu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician şi scriitor, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, Daniel Popovici Barcianu, om de cultură şi politician,Vasile Lucaciu, scriitor, teolog, P.P. Carp, lingvist, diplomat, politician, critic literar, traducător, senator, prim-ministru al României şi ministru de Externe, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, Ion Luca Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist (candidat la Camera deputaţilor pe listele Partidului Conservator, propus în 1908, de către Take Ionescu într-un colegiu din Târgovişte), Tiberiu Brediceanu, compozitor, folclorist, deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi deputat între 1919 – 1920 etc.

Nici în perioada Marii Uniri, politica românească nu a fost văduvită de oameni de cultură:Onisifor Ghibu, teolog şi pedagog, Iuliu Hosu, episcop, Vasile Goldiş, publicist etc.

În perioada interbelică, politica românescă se împrospătează cu mari nume ale culturii româneşti: P.P.Negulescu, filosof, professor universitar, Octavian Goga, poet, Mihai Sadoveanu, romancier, după alegerile din 1931, senator din partea judeţului Iaşi, iar în perioada cabinetului ţărănist, condus de Nicolae Iorga, devine preşedinte al Senatului României, Nichifor Crainic, poet, teolog, filosof, publicist, professor universitar, Nae Ionescu, filosof, Constantin Rădulescu Motru, filosof, N.D. Cocea, avocat, scriitor, jurnalist, publicist român, Camil Petrescu, romncier, filosof, dramaturg( a candidat în mai 1921 pentru un post de deputat în colegiul Oraviţa, judeţul Caraş-Severin), Miron Cristea, teolog, publicist, filolog, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi prim ministru al României, Dimitrie Gusti, sociolog, filosof, etician, profesor universitar, Ministrul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor între 1932 şi 1933, Nicolae Iorga, istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor şi filozof al istoriei, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român, Mircea Eliade (ales deputat pe lista Partidului „Totul pentru Ţară“, în Campania electorală din 1937), Silviu Dragomir, istoric, teolog, professor la Universitatea din Cluj, Ministru de Stat şi Ministru al Minorităţilor, Spiru Haret, pedagog, matematician, astronom, numit de trei ori ministru al Educaţiei, Ion Agârbiceanu, care  a deţinut mai multe funcţii politice în Parlamentul României, între anii 1919 şi 1926), fiind ulterior senator şi vicepreşedinte al Senatului. etc

În perioada comunistă se implică politic, George Călinescu( deputat în Marea Adunare Naţională în legislaturile din perioada 1946-1965), revine Mihai Sadoveanu, scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician, Tudor Arghezi (deputat în Mare Adunare Naţională), Marin Preda, romancier (deputat), revine Ion Agârbiceanu, Zaharia Stancu, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist şi publicist(deputat în Marea Adunare Naţională în sesiunea 1948-1952) etc.

Evident, printre politicienii români, nu au fost doar poeţi, artişti, scriitori, filosofi teologi, filologi, publicişti sau oameni de ştiinţă. Au fost şi oameni politici de carieră, cu vocaţie politică ca de pildă Brătienii, Goleştii, Bredicenii etc. Nicolae Titulescu, Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Argentoianu, Ion Mihalache sau Corneliu Coposu.

Ce discrepanţă, câte miliarde de ani lumină între aceşti coloşi şi Miron Mitrea, Gabriel Bivolaru, Traian Remeş, Pinalti, Mazăre, Elena Udrea sau Dragnea!

Trăim într-o ţară dominată la toate palierele de mediocrităţi.Cu câteva excepţii desigur, fauna politică din România a avut şi continuă să aibă exemplare lamentabile. După 1990, prezenţa intelectualilor, a oamenilor de cultură în politică este extrem de rară şi în unele cazuri meteorică: Mihai Şora, Andrei Pleşu, Ion Alexandru, Răzvan Teodorescu, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Andrei Marga sau mai tinerii intelectuali promovaţi de preşedintele Traian Băsescu: Teodor Baconschi, Cristian Preda, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Mihai Neamţu, Teodor Paleologu, Adrian Papahagi etc.

Limitele democraţiei

E adevărat, democraţia îşi are neajunsurile ei, însă este cosiderată totuşi sistemul politic cel mai apropiat, cel mai puţin dăunător naturii umane. Dat fiind ciclul electoral limitat, de patru, respectiv cinci ani la preşedinţie, proiectele economice şi politice se gândesc pe termen scurt, multe legi se modifică odată cu schimbarea partidului de guvernâmânt, în sfârşit, avem de-a face, atât la nivel legislativ cât şi la cel executiv, cu un coitus interruptus politic, dăunător pentru ţară.

Nici desemnarea candidaţilor pe listele electorale nu este făcută în mod democratic, de vreme ce cetăţeanul nu este consultat.Lui i se pune în faţă lista/numele la scrutin, impuse de partid. E adevărat, la unele partide mai noi, gen USR există practica unor alegeri interioare a candidaţilor înainte de a fi prezentaţi public. Insă nici aceste prealegeri nu rezolvă total problema, pentru că reprezentativitatea e extrem de mică: nu poate impune totuşi o minoritate de câteva mii de oameni, candidaţi pentru aproape 19 de milioane de români.Dacă cele 19 milioane de cetăţeni români cu drept de vot din ţară şi din diaspora s-ar înscrie, în funcţie de preferinţe, în unul dintre partidele politice, sau ar face alte partide, acest principiu preelectoral ar fi ceva mai obiectiv. Pe de altă parte, nu doar partidele au interese în lipsa de transparenţă, în desemnarea candidaţilor pe criterii mercantile etc, ci si alegătorii preferă să nu-şi bată capul prea mult cu politica; să meargă la urne o data la câţiva ani şi în rest cei pe care îi aleg să le satisfacă doleanţele. Situaţia actuală este un status quo rezultat din interesele politicienilor şi (dez)interesele cetăţenilor!

Spiritul e întotdeauna minoritar. Nu e suficient să ai tub digestiv şi carte de identitate ca să te numeşti om.Umanul este rezultatul unor acumulări, a unei deveniri intelectuale, culturale spirituale, profesionale,.Omul simplu votează uneori iraţional, mânat de nevoi imediate. Pe de altă parte şi votul censitar pe criterii intelectuale, instaurarea unei noocraţii ar avea dezavantajele ei.

Varianta ca populaţia cu drept de vot să susţină un examen electoral în care să i se verifice (de către ce instituţie şi în ce formulă?) coeficientul de inteligenţă operativă, logică, inteligenţa emoţională, studiile, cunoştinţele de istorie naţională şi universală etc. şi în funcţie de rezultat să i se elibereze un permis de elector unde să i se treacă o notă de la 1 la 10, în virtutea căreia, să i se dea ulterior( pentru cât timp?Tot restul vietii? Până la următoarea reexaminare? La câte reexaminări poate avea dreptul un cetăţean?) dreptul la un anumit cuantum, nu este întru totul utopică, dacă ne gândim că unui conducător auto îi cerem permis, iar celor care contribuie decisiv la conducerea unei comunităţi/naţiuni, le permitem să facă accidente politice.

Ştampilele de vot fac, într-o societate,mai multe victime decât automobilele!E adevărat cele două situaţii nu sunt întru totul superpozabile în sensul că în primul caz vorbim de un accident individual, în timp ce în cazul accidentului politic, electoral,vorbim de o vină statistică.

Soluţii pentru ieşirea din criză

Lipsa infrastructurii etice şi spirituale,  a educaţiei civice, a culturii, a solidarităţii,  este un alt factor care contribuie la  criza politică din România

Românii nu mai sunt în stare să facă nimic împreună,nu mai au spirit civic. Nu există decât grupuri, interese minuscule.Societatea se fracturează, oamenii nu se mai  ajută  unii pe alţii.Trebuie reinventat spiritul de clacă. Acesta ar putea fi o alternativă la „cloaca“ politică.În societatea tradiţională, când se întâmpla să fie trăznită  vara o casă, în câteva zile sătenii o făceau la loc.Ei bine,  pe noi, pe români ne-au lovit fulgerele penuriei politice şi economice, ne-a trăznit istoria  şi trebuie să ne refacem habitatul comun,  casa naţională. 

Trebuie să ne asociem căt mai  repede posibil, nu să aşteptăm un Mesia coborând pe nori cerului şi adâstând în România! Nu putem lăsa ţara în derivă,  nu putem privi  pasivi la războiul economic; nu avem dreptul să ne lăsăm  propri cetăţeni  să plece în masă din ţară, ca din Siria,  să spele la fund  bătrânii occidentului, iar fetele şă-şi vândă trupurile în marile urbe ale Europei pentru  câţiva  euro?

Românii aleg o data la patru/cinci ani pe cei care îi  mint mai credibil.După aceea intră în inerţie, nu mai  au nici o iniţiativă decât stau şi se lamenteză, aşteptând  următoarele alegeri pentru a fi păcăliţi din nou.

Comunitatea umană este un biotop pe care  e nevoie să-l veghem pentru  a nu se autodistruge.Asta înseamnă să respectăm diversitatea, dar în acelaşi timp să ne conservăm valorile consacrate, validate de istorie.

Am putea învăţa acest tip de activism etic de la evrei, o naţie hăituită de istorie,pusă tot timpul în situaţia de a supravieţui, dar care a ştiut să facă din această condiţie un atu, încercând să capitalizeze suferinţa. Perfecţionând aceste strategii de supravieţuire, acest spirit mutual, la care se adaugă evident, inteligenţa specifică rasei, educaţia, au ajuns să fie grupul uman cu cel mai mare succes din istorie.

În orice caz, soluţiile pentru ieşirea din această criza  trebuie căutate mai degrabă în zona societăţii civile decât  la nivelul clasei politice pentru că cea din urmă  nu e dispusă să se schimbe, să renunţe la putere  şi la privilegii.Doar generarea unor structuri intermediare între individ si stat(clasă politică, legislativ şi executiv) ar putea ameliora această criză.Prin  aceste asocieri se preiau anumite sarcini pe care nu  le poate oricum onora statul, iar pe de altă parte, se creează o presiune asupra clasei politice, o responsabilizare.

Politica de tip ecumenic

Fără îndoială, unul dintre pilonii democraţiei reprezentative este pluripartidismul.Însă o polarizare excesivă a politicului, lipsa dialogului, sau din contră, dialogul agresiv, certurile, ura, compromit procesul democratic.Este  extrem de important ca partidele politice să se deschidă spre dialog  cu toate celelalte formaţiuni de pe eşicherul politic, să conştientizeze că membrii partidelor rivale nu sunt duşmani(sau nu ar trebui să fie), nici ai poporului, nici ai lor, ci parteneri angajaţi în procesul de realizare a binelui comun.O astfel de reconciliere ecumenică nu presupune evident fuziune, contopire doctrinară, nu exclude critica,  pluralitatea soluţiilor. E vorba de căutarea unei unităţi în diversitate, nu de anularea spiritului critic, ci de o atitudine constructivă.

Politicienii români, indiferent de partid, nu au cultura slujirii binelui comun. Gândesc în extreme, în alb şi în negru, axându-se, fie pe politici de stânga, fie pe cele de dreapta.Lipsa omogenităţii sociale, sărăcia, dar şi iniţiativele   anteprenoriale, reclamă echilibraea situaţiei prin combinarea măsurilor de dreapta cu cele de stânga, după modelul  partidelor  de centru sau social-democratice din ţările  nordice, Germania  sau Austria.Altfel, avem de-a face  cu  abordări unilaterale. Prin urmare, nici individualismul liberalist, dar nici colectivismul egalitarist.Doar partidele de centru  s-ar putea adresa deopotrivă elitelor economice şi maselor populare.

Pentru a fi eficientă, o politică adevărată trebuie să renunţe la divergenţe şi la certuri sterile. Trebuie să fie dispusă să facă anumite concesii ideologice, în sfârşit să aibă ceva din flexibilitatea şi spiritul concesiv al ecumenismului confesional creştin  şi al dialogului interreligios.

Politica are nevoie de principii ecologice. Liberali, conservatori sau  socialişti-democraţi, suntem cu toţii pe aceeaşi navă. Depinde de noi toţi dacă vom ajunge cu bine  de la un  ţărm la altul sau ne vom scufunda!

O introducere la bunătatea/deschiderea ecumenică a cetăţeanului român

Uneori, obişnuiesc ca la sfârşitul examenelor orale să rog studenţii să-mi pună o întrebare, legată sau nu de Fişa cursului.La examenul de filosofie, un student mai tomnatic, la a doua facultate, îmbrăcat în straie semipopulare, naţionalist, inteligent de altfel, însă cu vagi idei legionaroide, cel puţin la prima vedere, mă întreabă(încerc să redau cât mai exact cuvintele lui):

- „Domnule profesor, cum vă explicaţi dumneavoastră faptul că ţara asta îngăduie să avem, în funcţiile cheie de conducere, persoane alogene? Un premier cu origini maghiare, un preşedinte de ţară şi un şef al Serviciului Român de Informaţii,  nemţi! Credeţi că această aliniere de aştri politici e o pură coincidenţă sau este o chestiune deliberată de mai marii Europei şi ai lumii pentru a semna mai multe acte  şi fără  probleme  de conştiinţă, în defavoarea României? A perit sămânţa deşteptăciunii româneşti? Noi românii nu avem oameni care să ne reprezinte ţara la acest nivel ?“

Ca filosof cu peocupări de inter-, pluri- şi transdisciplinaritate, ca teolog ecumenist, care vorbeşte adesea studenţilor despre pericolele din spatele oricărei forme de intoleranţă şi discriminare, fireşte că nu puteam fi  de acord cu el. Cred că importantă este calitatea umană, nu originea etnică! Onestitatea, bunul simţ, inteligenţa, sinceritatea etc. nu sunt  calităţi exclusive ale  unei anumite naţii ; români, saşi, maghiari  sau  evrei, suntem cu toţii cetăţeni ai planetei Pământ!

Mi-a venit imediat în minte titlul cărţii lui Constantin Noica, Simple introduceri la bunatatea timpului nostru. M-am gândit apoi la rezervele pe care le are, în general, ţăranul român faţă de străini, date fiind  frustările acumulate în perioadele sale istorice de iobag, condus şi asuprit de alte popoare.

 E adevărat, ţăranul român, trăind într-o ţară de băştinaşi, nu are conştiinţa diversităţii, a alterităţii entice, aşa cum o are, de pildă, un american,  care trăieşte de sute de ani într-o ţară de emigranţi, însă cu toate acestea, accesele de xenofobie sunt  mult mai temperate decât la popoarele din jurul nostru unde minorităţilor româneşti le sunt mai puţin recunoscute drepturile.E suficient să ne gândim la Grecia sau la Serbia.

Evident, dacă ne raportăm la această optică qvasi-xenofobă, dacă  facem efortul de a ne substitui pentru un moment gândirii românului de la talpa ţării, da, vorbim de un act de toleranţă.

Nemulţumit vizibl de răspunsul meu, studentul a adăugat:

- „Eu vă înţeleg şi pe dumneavoastră, domn profesor,  cu toleranţa şi discriminaea, dar să ştiţi că poporul de jos rabdă cât rabdă, dar când îi ajunge cuţitul la  os, aşa cum s-a întâmplat în decembrie 89, se ridică, explodează. Şi atunci va fi mare bai, cum zice ardeleanul  “

Nevoia de implicare în politică a oamenilor inteligenţi şi oneşti

Orice cetăţean ar trebui să considere implicarea politică o prioritate, asemenea studiilor, căsătoriei, carierei profesionale, igienei corporale(igiena socială e la fel de importantă ca şi cea personală!),etc. Oamenii de cultură, oamenii de ştiinţă, de artă, intelectualii adevăraţi nu au bani, dar au în schimb(în general) altceva:eleganţă, viziune, cultură, rafinament discursiv, onestitate, bun simţ.Nu pot   trăda  interesele naţionale, nu pot fi nepăsători faţă de problemele vitale ale cetăţenilor. Cultura autentică, spiritul te face mai onest, mai modest, îţi arată limitele.Ecuaţia unei astfel de formaţii  are în ea ceva sacru, moral, similar eticii religioase.Faptul că există excepţii de la această regulă este evident însă e preferabil să ai de-a face  cu necinstea omului inteligent decăt cu cea a stupidului. Vorba proverbului: „E mai bine să ai un duşman inteligent decât un prieten prost“.

Oricum, facem politică şi economie în calitate de simpli cetăţeni, de proprietari de casă şi maşină, de capi de familie, de angajaţi la stat sau în mediul privat.

Ce înseamnă de fapt obligaţiile faţă de problemele cetăţii? A pune odată la patru ani ştampila pe un nume care ţi s-a impus de către  partid? Statutul de  cetăţean, de votant, de actant al democraţiei  te obligă să te implici politic, să urmăreşti devenirea  poilitică a celui pe care l-ai votat, să-i semnalezi problemele cu care se confruntă comunitatea, să-i amendezi derapajele. Repet, volens nolens, facem politică la nivel domestic, la nivel de  plătitori de taxe şi impozite, la nivel de  srviciu etc.De altfel, facem politică şi la nivel de oraş, de ţară, însă una de tip omisiv.  Această atitudine civică este însă la fel de periculoasă ca şi  corupţia, pentru că prin neimplicare, nu facem decât să girăm răul social.

Sunt suficiente crize,  tensiuni şi ameninţări pe această planetă ( migraţie, tensiuni între civilizaţii, panterorism, pandemii virale, crize economice, încălzirrea globală etc.) nu mai e nevoie să ne facem rău unii altora  şi propriei noastre ţări. Dimpotrivă, e timpul ca românii să-şi strângă rândurile, să-şi promoveze în  politică, în factorii de decizie, oameni inteligenţi şi oneşti.

Dacă oamenii inteligenţi, culţi, sensibili, sinceri, capabili, nu se implică activ în politică, acest domeniu ajunge pe mâna impostorilor, parveniţilor, a unor oameni de afaceri corupţi,  rechinilor economici etc. E aproape neverosimil ceea ce se întâmplă în această ţară! Cum să numeşti miniştri, mai ales la Cultură şi la Educaţie, oameni care  nu ştiu  limba română, care fac greşeli  de exprimare elementare?

Ce să mai discutăm dacă un om ca Teodor Paleologu a fost exclus din  PNL  pentru că a făcut uz de dreptul elementar de a-şi exprima opinia sinceră în raport cu propriul partid ? Câtă ignoranţă, cât tupeu, câtă neruşinare trebuie să ai să  desemnezi  tu ca partid, sau să accepţi  să fii desemnat  ministrul Culturii sau al Educaţiei, tu, un terchea-berchea, agramat,  ştiind că aceste portofolii au fost deţinute de  Titu Maiorescu, Spiru Haret,   Simion Mehedinţi, Octavian Goga, P.P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Teodor Paleologu, P.P. Carp, Ion Petrovici, Athanase Joja,Mircea Maliţa, Mihai Şora sau  Andrei Marga? Dar de unde conştiinţă, cultură, simţ axiologic ? Dacă îi dai nas lui Ivan, urcă pe divan!

Trebuie să fiţi câţi mai mulţi intelectuali, oameni de cultură, de ştiinţă, artişti, scriitori filosofi, pentru a contracara această impostură, pentru a transforma fiecare partid într-o pepinieră de inteligenţe, într-un laborator noetic, într-un think tank din care să se recruteze noii parlamentari, secretari de stat, miniştri, etc.Cuvântul/cuvintele de ordine în partide trebuie să fie, inteligenţa, meritocraţia, onestitatea, proiectele, patriotismul, disponibilitatea de a lucra pentru binele comun, nu banii, mita electorală, căpătuiala!

Există o singură formă pozitivă de neimplicare în politică, dar ca să îşi atingă scopul, trebuie să fie una radicală şi să antreneze  o mare parte dintre cetăţenii cu drept de vot, aşa cum s-a întâmplat la un moment dat în Italia: neprezentarea în masă la urne, boicotarea tuturor tipurilor de alegeri, ceea ce ar  afecta principiul reprezentativităţii şi ar duce la dizolvarea respectivei clase politice. O soluţie, pe care ar trebui să  o ia în calcul orice om politic şi orice societate civilă, atunci când derapajele celor investiţi să ne reprezinte se ţin lanţ.

Bunăoară, la Sibiu, suntem un grup de intelectuali( sunt sigur că astfel de grupuri sau persoane există în toate zonele ţării ), scriitori, profesori universitari, filosofi, teologi, oameni modeşti, dezinteresaţi de căpătuieli financiare, dispuşi să ne sacrificăm timpul de creaţie/cercetare pentru a ne implica politic, pentru a contribui la bunul mers al lucrurilor din oraş şi din ţară. Fiecare dintre noi a încercat să se apropie de câte un partid sau altul, dar din nefericire nu a avut acces decât la lipit afişe, la împărţit flyere. În micimea lor de sfertodocţi, baronii se sperie de noi, ne ţin la distanţă, ne invidiază,  sau şi mai grav,   nu ne recunosc. Am mai  amintit şi cu altă ocazie vorba filosofului: “Trebuie să fii foarte deştept ca să îţi dai seama cât eşti de prost“.Preferă mdiocri, parveniţi cu gipuri şi conturi,  cuiere ambulante care îşi expun ostentativ hainele de firmă şi  se laudă  cu vacanţele lor petrecute în  spaţii exotice.Există  cu siguranţă, o gravitaţie a naturilor  stupide! Dar pentru asta este nevoie de un Newton redivivus care să   formuleze legea Atracţiei universale  a stultiţiei.

Nu contează studiile, cultura, abilitatea discursivă, charisma, forţa argumentativă, rafinamentul intelectual, onestitatea, ci banii, zecile de mii de euro care se depun la partide pentru  a  avea şansa să fii trecut pe liste. Noi le arătăm cărţile, Cv-urile, insă ei ne cer indirect cardurile!Candidaturile la funcţiile de conducere în interiorul partidelor,  la alegerile locale sau generale, numirile pe funcţii în deconcentrate se fac în funcţie de bani, de relaţii, de  interse, prietenii, rudenii, şmecherii, descurcăreli  ilicite, nu  se ţine cont de materiea cenuşie, de  capacitatea de a gândi proiecte benefice pentru oraş şi ţară.

Ideal ar fi să se înscrie  câţi mai mulţi intelctuali, oameni de cultură în toate partidele, astfel încât să formeze o masa critică, în măsură să echilibreze balanţa dintre baronii proşti, dar cu bani şi influenţă şi oamenii inteligenţi şi oneşti.

Moneda politicii este inteligenţa, masa cenuşie, cultura, onestitatea nu leul, euro sau dolarul. Banii sunt trambuline pentru tâmpiţi, paraşute care îi catapultează într-un mediu care de fapt nu le aparţine, proteze pentru disabilităţile spiritului!

În concluzie, Stimaţi intelectuali, tineri şi mai puţin tineri, domnilor studenţi, stimaţi domni profesori, domnilor scriitori, domnilor artişti, domnilor economişti, domnilor istorici, domnilor psihologi, domnilor medici, domnilor ingineri, domnilor preoţi şi teologi, nu pierdeţi nici o zi (oricum e deja pres târziu!), înscrieti-vă in partide, în toate partidele, în funcţie de doctrinele politice cu care rezonaţi, fie ele de dreapta sau de stânga, liberale, conservatoare, social-democrate, ecologiste, umaniste etc. pentru că oricum în politica românească, nu există diferenţe ideologice majore! Nu aşteptaţi pasiv un Mesia care să mântuiască politic şi administrativ poporul român! Mesia poate deveni fiecare dintre noi, cu condiţia să acţionăm împreună!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite