Un secol al vitezei, dominat de o evoluţie tehnologică alertă, cu care omenirea pare uneori că nu poate ţine pasul, a frânat brusc şi neaşteptat, trimiţându-ne pe toţi violent într-un parbriz imaginar. Acest parbriz reprezintă tocmai teama de nu părăsi această lume înainte de termen.

Fiecare dintre noi aveam planuri, care mai de care mai măreţe, însă deodată totul capătă o altă dimensiune care ne influenţează atât de puternic încât viaţa noastră trebuie reconsiderată pe de-a-ntregul.

În această nouă paradigmă, am adunat o serie de gânduri, provenite îndeosebi din analiza societăţii în care trăiesc, pe care am vrut să le aştern pe hârtie înainte ca brutalitatea evenimentelor viitoare să mi le şteargă din memorie.

Facebook, Twitter, Instagram, Youtube sunt instrumente evaluate la sume aproape egale cu PIB-urile unor state, fără de care societatea actuală nu ar mai face faţă. În nebunia accelerată a secolului vitezei, apar o serie de mecanisme cu scopul de a-i apropia pe oameni. Rezultatul a venit mai repede decât ne aşteptam, dar a fost unul exact opus. Dezvoltarea unei lumi virtuale, care de cele mai multe ori se intersectează cu viaţa noastră de zi cu zi, a avut ca prim rezultat distanţarea socială. Copii par că nu mai vor sau că nu mai ştiu să interacţioneze aşa cum o făceau părinţii lor cu zeci de ani în urmă. Părinţii par că sunt şi ei mulţumiţi doar cu un live pe Facebook. Dar oare aşa să fie? S-au transformat oamenii în roboţi care pot fi imediat controlaţi prin distribuirea unor materiale cu puternic impact emoţional? Nu există un răspuns ştiinţific clar. Opiniile sunt împărţite. Criza prin care trecem astăzi însă îmi demonstrează că omul păstrează adânc reacţii despre care filosofii scriau cu multe secole înainte: omul este lup pentru om!

Criza nu este locală. Ne confruntăm cu un fenomen care acoperă întreaga planetă. În continuare veţi regăsi o scurtă analiză personală aplicată exclusiv pe o serie de observaţii asupra situaţiei din România. Astfel am încercat să proiectez toată această criză pandemică în 8 etape, etape pe care cred că fiecare cetăţean le va resimţi, mai mult sa mai puţin.

În toamna lui 2019 ne uitam cu ochi critici la China care nu mai ştia ce să facă pentru a opri răspândirea molimei. Părea o situaţie care nu ne afectează pe noi cei aflaţi la mii de kilometri distanţă. Asta până când focarul s-a extins rând pe rând în toată lumea. Şi, inevitabil, a ajuns în ţară primul caz. Ce a urmat după, probabil ştim cu toţii: starea de panică. Incertitudinea a acoperit starea de spirit. Cetăţenii României urmăreau la televizor evoluţia acestei crize. Statul instalează celule de criză. Toată societatea a îngheţat. Dezbaterile nu au întârziat să apară. O fi răceală, o fi gravă, se moare-nu se moare. Întrebări la care avem răspunsuri, pentru că acum jumătate de an China trecuse deja prin aceeaşi fază. Acesta a fost începutul. Ce a urmat? O parte din aventură am trăit-o deja, o parte nu. Am identificat 8 etape care vor descrie stările prin care va trece societatea în toată această perioadă de criză. De la identificarea primului caz în România până la revenirea la normalitate am trecut (1-4) şi vom trece (5-8) prin următoarele faze:

  1. Starea 0 de alertă şi incertitudine

Odată cu stabilirea pacientului 0, societatea românească a declanşat alerta. S-a instaurat o stare de panică generalizată, ajutată şi de acţiunile mass-mediei, şi mai mult, ce a accentuat panica cel mai mult, a fost apariţia incertitudinii. Oamenii nu au ştiut la ce să se aştepte. La televizor au apărut concepte medicale pe care nu le mai întâlniserăm până în acest moment: pacient 0, izoletă, carantină, autoizolare etc. Ştiam că această stare se va accentua exponenţial în corelaţie directă cu numărul de cazuri noi. Ce nu ştiam însă era ritmul cu care va evolua transmisia bolii. Aceste momente au fost de asemenea dominate de tendinţa negării şi invocării norocului. Tot mai multe voci tratau situaţia superficial, argumentând că ne confruntăm cu o simplă răceală. De asemenea, oamenii, pe seama îndepărtării faţă de cei infectaţi, trăiau cu falsa impresie că niciodată nu va ajunge COVID-19 la ei pentru că sunt norocoşi sau au credinţă.

  1. Intrarea în izolare

Cea de-a doua fază importantă care a urmat, la diferenţă relativ redusă de timp, a fost izolarea. Şcolile şi universităţile şi-au mutat activitatea online. Tot mai multe companii au început să îşi trimită benevol angajaţii să lucreze de acasă. S-a redus considerabil numărul celor aflaţi pe stradă. În prima etapă a acestei faze oamenii au luat totul mai mult în glumă. Ideea de a lucra de acasă s-a transformat imediat în ideea de a avea un mini concediu. Ideea de a sta izolat în propria locuinţă a fost primită cu braţele deschise de majoritatea dintre noi. Ba mai mult, în grupurile de prieteni au apărut dezbateri legate de faptul că unora li se permitea să lucreze de acasă în timp ce altora nu. Toată această fază a culminat cu intrarea Guvernului României în carantină şi decretarea stării de urgenţă din data de 16 martie 2020. A început să circule mesajul cu #StămAcasă, autorităţile transmiţând pe toate canalele că singura măsură prin care putem depăşi această criză, cât mai puţin şifonaţi, este izolarea. De asemenea au fost închise majoritatea spaţiilor publice. Unii au înţeles, alţi au înţeles, dar au ignorat, unii nu au înţeles deloc.

  1. Apariţiei stării de plictiseală

Izolarea generală a fost privită iniţial ca o minivacanţă, dar în final s-a dovedit a fi o minivacanţă eşuată. Oamenii au început inevitabil să se plictisească. Din punctul meu de vedere acesta a fost un prim impas al societăţii: ce măsuri poţi lua să îi poţi ţine pe oameni departe unii de alţii? Oameni despre care toţi credeam că pot trăi prin intermediul acelor aplicaţii sociale, despre care se credea că şi-au pierdut tot farmecul întâlnirilor faţă-n faţă. Această stare odată accentuată a culminat cu explozia din weekendul din data 21-22 martie 2020 atunci când parcurile, străzile şi centrele comerciale au fost luate cu asalt.

  1. Adevărata stare de panică şi alertă

Autorităţile ajung la concluzia că soluţia recomandărilor nu funcţionează, aşa că înăspresc acţiunile. Se interzice ieşirea din casă pe timp de noapte, iar la câteva zile se aplică aceeaşi măsură şi pe timp de zi. Se revine la o stare generalizată de panică. Oamenii încep să năvălească în magazine, îşi fac provizii cu nemiluita şi se tem ca nu cumva armata să îi calce în picioare în timp ce mărşăluieşte pe străzi. La momentul în care este publicat acest articol, încă nu ştim ce reacţii au cetăţenii României la apariţia militarilor pe străzi. În schimb, ce putem proiecta este că starea de panică va fi una accentuată până la atingerea apogeului crizei (specialiştii spun că undeva în jurul datei de 20 aprilie). Numărul celor infectaţi va creşte, iar inevitabil vor apărea şi mai multe decese. Starea de spirit va fi una proastă, iar oamenii se vor afla într-o stare de alertă continuă.

  1. Blamarea statului

Cuprinşi de panică şi cu mintea înceţoşată, inevitabil, oamenii vor căuta o ţintă asupra căreia să arunce vina, iar în primă fază această ţintă va fi tocmai statul. Statul nu poate, guvernul e incapabil, se putea mai bine, de ce nu se face asta, eu aş fi făcut astfel, sunt expresii pe care le vom auzi în momentul în care criza se va accentua şi mai tare. Statul, care ar trebui să fie principalul partener al cetăţeanului şi cel care ar putea rezolva această criză, devine inevitabil inamicul public numărul 1.

  1. Obişnuinţa

Cele patru faze care vor urma sunt proiecţiile mele bazate pe intuiţie. Mă aştept ca după ce se stinge momentul de panică din faza 4, iar numărul celor raportaţi zilnic va fi în scădere, oamenii să se obişnuiască cu ideea că ne aflăm într-un moment de criză unic pentru multe generaţii şi să o trateze ca atare. Cred că abia în acest moment se va ţine cont cu exactitate de recomandările autorităţilor pentru că vom începe să gândim problema la rece.

  1. Blamarea angajatorilor

Situaţia aceasta nu va dura la nesfârşit. În câteva luni starea de alertă se va disipa, iar oamenii îşi vor relua activităţile normale. Printre acestea se numără şi revenirea la locul de muncă. Având în faţă situaţia economică actuală, cu siguranţă foarte multe companii vor trebui să reducă numărul de angajaţi sau să taie din salarii sau alte cheltuieli. În plină recesiune, oamenii vor transfera mare parte din ură dinspre stat înspre patroni, şefi, antreprenori. Se vor considera exploataţi, vor dori mai mulţi bani pentru a-şi satisface nevoile care au fost înfrânate de criză şi aşa mai departe.

  1. Revenirea la normalitate

Revenirea la normalitate nu se va face odată cu trecerea crizei de COVID-19. Impactul economic şi psihologic asupra oamenilor este atât de puternic încât eu consider că vor dura câţiva ani până putem afirma că societatea a revenit la starea de dinainte de criza COVID-19. Poate 2022, cine ştie.

Trăim vremuri dificile în care toţi suntem încercaţi puternic. Nu ne rămâne decât să avem răbdare, să ascultăm toate recomandările şi să aşteptăm ca totul să revină la normal. Cu credinţă vom trece peste. Ce ne aşteptă după? Unii specialişti vorbesc despre un nou val al statelor naţiune. Dar acesta este un alt aspect pe care îl voi detalia într-un articol viitor.