Ţinând cont că de mai bine de 5 ani, personal, aud aceste mesaje la fiecare campanie, ne-am aştepta ca un partid complet nou, precum cel creat de Nicuşor Dan, să se situeze mult deasupra celorlalte partide care s-au succedat de-a lungul anilor la guvernare.

După multe dezbateri interioare, mi-am dat seama că românii nu pot contura profilul politicianului în care să se regăsească 100%. Categoric nu există omul politic perfect, dar mă întrebam care ar fi criteriile în funcţie de care putem realiza portretul celui care ar frânge inimile electoratului şi ar atrage toate voturile. Să nu confundăm personalitatea fabricată a dictatorilor care furau toate voturile prin utilizarea terorii şi al cultului personalităţii cu cea a liderului carismatic.

Mesia reformei politicii româneşti nu s-a născut încă. Şi dacă s-ar fi născut, noi nu ştim cum arată.

Aşadar, am identificat 5 caracteristici principale în funcţie de care putem realiza omul politic dorit de români: nivelul studiilor, vârsta, capitalul social (networking-ul), averea şi aspectul fizic/ personalitatea.

  1. Nivelul studiilor

În momentul în care cineva este numit pe o funcţie publică, oamenii din jur îi analizează CV-ul. Observăm acest lucru îndeosebi atunci când se schimbă guvernul. Ajungi ministru, bang!, să vedem unde ai făcut şcoala. Nu de puţine ori am asistat la dezbateri între: e doxă de carte vs. are şcoala vieţii. În România există grupul de oameni care pune diplomele în faţa capacităţii manageriale şi grupul care urmăreşte „buna gospodăreală”, indiferent dacă au studiat la Harvard sau au luat o pauză după cele 10 clase obligatorii (exemplu: Ioana Petrescu vs. Gheorghe Becali). De asemenea, există dezbaterea studii interne vs. studii în străinătate. Sunt aceia care apreciază faptul că eşti patriot, conectat la realitatea românească, şi că ai încredere în sistemul educaţional naţional împotriva celor care au impresia că dacă primeşti o diplomă de la orice universitate din Marea Britanie eşti cu 10 clase peste cei care şi-au finalizat studiile în România. În astfel de cazuri nu există opinii bune sau proaste. Fiecare are dreptate în felul lui. Dar cum ajungi să împaci şi capra şi varza? Dacă ai studii cu nemiluita, dar nu eşti capabil să iei decizii, nu e bine, dacă nu ai studii, dar ai avut anterior 100 de oameni în subordine, iar nu e bine. Dacă pleci din ţară cu gândul să preiei modele de bune practici, pe care să le implementezi la tine în ţară, nu e bine. De! nu eşti patriot! Te-ai întors pentru că nu ai reuşit acolo. Dacă îţi toceşti coatele pe băncile unei universităţi româneşti şi reuşeşti să dobândeşti un doctorat, iar nu e bine. Sigur ai făcut o combinaţie şi ţi l-au dat pe degeaba. Oricum ai da-o, cineva găseşte ceva care să nu se potrivească cu funcţia publică.

*** teoretic, omul politic perfect, din punct de vedere al nivelului studiilor ar arăta aşa: un CV foarte încărcat, completat cu foarte multe diplome, dobândite atât la universităţi de prestigiu din ţară, cât şi din străinătate, capabil să ia decizii, care a deţinut anterior funcţii publice coordonând sute de oameni.

  1. Vârsta

Vârsta optimă pentru a deveni politician nu există. În constituţie există o serie de praguri pentru a putea deţine unele demnităţi publice precum: „Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.” (ART.37, al. 2). Opinia publică, însă, a oscilat tot timpul între e prea tânăr vs. expirat. Dacă ai până în 40 de ani, cu siguranţă eşti mult prea tânăr şi nu ai experienţă, deci nu trebuie să speri la demnitate publică prea înaltă. Ai totuşi un atu pe care îl exploatează doar cei care privesc viaţa politică prin anumite filtre. Anume, dacă eşti tânăr sunt şanse să nu fi prins metehnele implantate de către comunism. Dacă eşti trecut de 50 de ani, te consideră deja expirat, comunist. Iar nu ai ce căuta în viaţa publică.

*** teoretic, omul politic perfect, din punct de vedere al vârstei ar arăta aşa: are vârsta cuprinsă între 40 şi 45 de ani, este suficient de matur, a acumulat experienţă, dar nu a trăit perioada de formare intelectuală în comunism.

  1. Capitalul social (networking)

În politică, capitalul social este foarte important. Timpul de reacţie fiind foarte scurt, trebuie să ai acces direct la persoane din toate sectoarele. Omul politic nou, pe care îl caută românii, trebuie să fie conectat. Dar nu foarte conectat. Dar şi în acest caz există o dezbatere fără sfârşit. Dacă face parte dintr-un anumit grup, atunci clar va reprezenta doar interesele acelui grup. În schimb, dacă este un lup singuratic, precum Nicuşor Dan, atunci sigur este susţinut pe ascuns de anumite persoane, fapt care aduce acuze mult mai grave decât în cazul anterior. Dacă într-adevăr există o persoană care ar avea puterea să acţioneze de unul singur şi reuşeşte cumva să se integreze în sistem, se confruntă cu publicul care îi spune sec: „eşti degeaba acolo pentru că nu te bagă nimeni în seamă, deci nu poţi face nimic”.

*** teoretic, omul politic perfect, din punct de vedere al capitalului social ar arăta aşa: Trebuie să se afişeze cu oameni importanţi, să demonstreze că face parte din reţele mari, reţele compuse din oameni foarte corecţi, cu o imagine publică foarte bună.

  1. Averea

După CV, declaraţia de avere este al doilea document care apare în presă, dacă obţii o funcţie în aparatul de stat al României. E bine să fii bogat, e bine să fii sărac? Nici una, nici alta. Dacă în declaraţia de avere a omului politic apar prea multe terenuri, prea multe maşini, prea multe conturi sau prea multe bijuterii şi tablouri, fapt care s-a întâmplat în cazul multor demnitari în ultimii 28 de ani, atunci apare imediat suspiciunea că ai furat. Din păcate, justiţia a demonstrat că în unele cazuri aşa a şi fost. Cumulat cu vâlva creată de presă în jurul subiectelor de genul este normal ca omul de rând să considere că toţi politicienii care au mai mult decât un apartament cu 2 camere şi o maşină veche de 10 ani adusă din Germania, fură. Pe de altă parte însă, dacă declaraţia de avere conţine lucruri pe care le-ar deţine orice cetăţean, care timp de 30 de ani a muncit corect pentru a-şi întreţine familia, apare suspiciunea: de unde are el bani de campanie? Atunci, categoric are în spate nişte oameni bogaţi, care fură, deci, la rândul său, odată ajuns în funcţie va fura şi el. La care adăugăm şi celebra expresie: eşti flămând şi ai intrat în politică să te îmbogăţeşti.

*** teoretic, omul politic perfect, din punct de vedere al averii, bogăţiei materiale, ar arăta aşa: suficient de bogat cât să îşi poată susţine o campanie electorală, iar după campanie să aibă suficienţi bani astfel încât să îşi poată dona îndemnizaţia şi să nu fie atras de capitalul pe care îl administrează, dar în acelaşi timp să nu îşi permită obiecte din categoria „de lux”.

  1. Aspectul fizic | Personalitatea

Într-adevăr nu am auzit pe nimeni să îi ceară preşedintelui să fi obţinut titlul de Mr. Boboc în facultate. Dar am auzit suficient de multe scandaluri legate de aspectul fizic al politicienilor. Oamenii sunt obişnuiţi să atace persoane în loc să se orienteze către ceea ce face persoana. Astfel s-au găsit tot felul de porecle oamenilor din fruntea ţării, legate atât de aspectul fizic cât şi de personalitatea lor. Cultul personalităţii a rămas în memoria alegătorului român, trecut prin regimul comunist unde conducătorul era „cel mai frumos, cel mai inteligent şi exemplu pentru ceilalţi”, iar defectele fizice ale adversarilor politici devin prima sursă de atac asupra acestora.

Din ’90 până în prezent, opinia publică românească a avut în centrul atenţiei formulări precum: ţapul (Emil Constantinescu), chiorul (Victor Ciorbea), piticul (Emil Boc), şpanchiul (Traian Băsescu), bombonel (Adrian Năstase), prostănacul (Mircea Geoană), tribunul (Vadim Tudor), blonda de la Cotroceni (Elena Udrea), frankenstein (Theodor Stolojan), pleaşcă (Theodor Paleologu), bunicuţa (Ion Iliescu), abramburica (Ecaterina Andronescu), varanul (Dan Voiculescu) şamd. Dar şi atunci când la nivel înalt am avut parte de fotomodele, românii au reacţionat. Nu trebuie să amintim aici decât două nume pentru a înţelege perfect dezbaterea: Andrei Baciu, numit ministrul Sănătăţii de către Dacian Cioloş, care, din cauza unor poze din vremea când era fotomodel, nu a mai avut ocazia să îşi pună planul în aplicare la minister şi Roberta Anastase, despre care nu cred că mai trebui să spun nimic.

*** teoretic, omul politic perfect, din punct de vedere al aspectului fizic şi al personalităţii, ar arăta aşa: nici prea înalt, nici prea scund, nici prea slab, nici prea gras, cu ochii verzi, cu părul brunet, nici prea energic, nici prea moale, nici prea vorbăreţ, nici prea tăcut, carismatic şi foarte afectuos.

                                                                         ***

Cu siguranţă putem identifica mulţi alţi parametri în funcţie de care se poate realiza schiţa omului politic nou care să scoată la vot 90% din populaţia cu drept de vot, iar la final să obţină 99% din totalul voturilor exprimate. Însă oamenii sunt foarte diferiţi, iar cei care îi reprezintă e normal să fie la fel de diferiţi.

Rolul datelor exprimate mai sus este acela de a arăta faptul că românii nu ştiu ce îşi doresc atunci când vine vorba despre oamenii politici. Perioada comunistă, iar mai apoi bâlciul care a simulat democraţia în perioada 1990-2000, a dezorientat electoratul românesc atât de tare, încât la fiecare alegeri solicită altceva, în speranţa că vor primi brusc şi dintr-odată bunăstarea occidentală.

Oamenii noi încep să vină. Din ce în ce mai multe persoane competente ajung să ocupe funcţii înalte. Numai că, pentru a observa schimbări de fond este nevoie ca acei oameni noi să devină oameni vechi. Nu putem schimba clasa politică la fiecare scrutin pentru că s-ar genera o instabilitate dăunătoare din toate punctele de vedere. În schimb, ce putem face, este să-i sancţionăm pe cei aflaţi în funcţie ori de câte ori va fi nevoie, până vor înţelege toţi că ei reprezintă cetăţenii. Ei sunt creaţia poporului, nu o clasă specială cu drepturi şi imunităţi specifice.

În concluzie, teoretic, omul politic nou arată aşa: are un CV foarte încărcat, completat cu foarte multe diplome, dobândite atât la universităţi de prestigiu din ţară, cât şi din străinătate, capabil să ia decizii, care a deţinut anterior funcţii publice coordonând sute de oameni, are vârsta cuprinsă între 40 şi 45 de ani, este suficient de matur, a acumulat experienţă, dar nu a trăit perioada de formare intelectuală în comunism, se afişează cu oameni importanţi, pentru a demonstra că face parte din reţele mari, reţele compuse din oameni foarte corecţi, cu o imagine publică foarte bună, este suficient de bogat cât să îşi poată susţine o campanie electorală, iar după campanie are suficienţi bani astfel încât să îşi poată dona îndemnizaţia şi să nu fie atras de capitalul pe care îl administrează, dar în acelaşi timp să nu îşi permită obiecte din categoria „de lux” şi este nici prea înalt, nici prea scund, nici prea slab, nici prea gras, cu ochii verzi, cu părul brunet, nici prea energic, nici prea moale, nici prea vorbăreţ, nici prea tăcut, carismatic şi foarte afectuos.