România nu are nevoie de genii, ci de caractere. (Virgil Ierunca)

Istoria recentă a românilor s-a scris pe caietele însângerate ale Revoluţiei din 1989. Crimele regimului Iliescu au fost urmate de tunurile tranziţiei, cu tot ceea ce înseamnă bănci devalizate, scheme piramidale, FNI & Caritas, hoţii guvernamentale, exodul creierelor şi crizele constituţionale ale ultimelor decenii. Lipsiţi de apărare în faţa unui sistem brutal şi nedrept, călcaţi în picioare de o administraţie incompententă sau de-o birocraţie oarbă, ne-am trezit umiliţi, dezmoşteniţi, abuzaţi şi deposedaţi în propria ţară. Cu acest sentiment viu, ei încă ne mai întrebăm: ce-i de făcut?

Să reinventăm în mod concret speranţa. Cum? Fiind într-o permanentă lucrare. Om cu om, familie cu familie, stradă cu stradă. Un asemenea travaliu presupune nu doar redescoperirea virtuţilor clasice ale omului politic sau transformarea mentalităţilor colective, ci şi reforma instituţiilor publice (adică reconfigurarea relaţiei dintre Stat şi cetăţean pe axa Bucureşti-Bruxelles).

Deciziile Guvernului de la Bucureşti sau directivele Comisiei de la Bruxelles - şi mă gândesc acum la taxarea producătorilor de mărfuri sau a prestatorilor de servicii, la redistribuţia avuţiei prin politici de „justiţie socială” ori la faimoasa luptă a procurorilor anticorupţie, dar şi la achiziţia de medicamente sau la redactarea unor simple abecedare - ne afectează viaţa într-un mod acut. Lucruri esenţiale, cum ar fi pregătirea copiilor ori tratarea pacienţilor din spitale, sunt afectate de aranjamentele marilor partide. Politica este mediatorul-cheie al libertăţilor noastre fundamentale.

Ca inşi prinşi mereu între experienţa plăcerii şi sentimentul datoriei, identitatea noastră rămâne una duală. Aşa cum lumina e, simultan, undă şi corpuscul, omul viu rămâne un membru al comunităţii istorice, dar şi un candidat la veşnicie. Dubla afiliere a conştiinţei ne face să relativizăm pasiunile extreme ale vieţii politice, fără să pierdem loialitatea faţă de familie sau patrie.

La întrebarea Cine sunt eu? răspunsul presupune declinarea unei apartenenţe la o comunitate politică, economică, culturală ori spirituală. Fără această relaţie de participare, sentimentul misiunii personale păleşte şi chiar dispare.

Pentru europenii ultimelor trei milenii, viaţa personală şi viaţa publică s-au întrepătruns mereu. Eroii homerici au vrut să protejeze cetatea de agresiunea externă. Pentru apostolii credinţei creştine, mărturisirea curajoasă avea loc, îndeobşte, în faţa puterii seculare. Figurile profetice ale bătrânului continent, de la Ambrozie de Milan şi până la Dietrich Bonhoeffer, au fost recunoscute prin îndrăzneala de-a sfida nebunia unor tirani.

Sufletul politic este, aşadar, o determinaţie a civilizaţiei noastre. Nu poţi aspira la fericirea conjugală arătându-te nepăsător faţă de situaţia cartierului, a oraşului, a regiunii şi a naţiunii din care faci parte.

Chiar şi dacă alegem retragerea din lume sau doar o carieră egoistă, ne trezim în faţa unor paradoxuri. Deşi luptăm pentru siguranţa financiară a familiilor noastre, în mod indirect punem umărul la creşterea produsului intern brut al ţării. Deşi urmărim o promoţie de vacanţă, în realitate sprijinim obiectivele economice ale companiei din care facem parte. Pe scurt: natura socială a fiinţei umane face posibil jocul win-win. Chiar şi fără să vrem, participăm la atingerea unor obiective care preced fixarea unor interese de natură strict personală. Suntem generoşi cu ţara noastră chiar şi când nu ne-am propus să fim. Imposibila singurătate...

Nicolae Steinhardt a arătat limpede ce înseamnă un suflet politic:

„Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială... Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are.”

Din acest motiv am ales implicarea în viaţa cetăţii, refuzând să fac doar comentariul de chibiţ atotştiutor şi condescendent. Nu regret nici astăzi experienţa acumulată (şi pe care sper s-o pot folosi la timpul potrivit). Făcând politică, am învăţat să-mi pun următoarele întrebări: cine sunt? În ce cred? Mă las definit exclusiv de trecut sau explorez teritorii nemarcate? Am curajul înnoirii lăuntrice? Ce vreau să fiu: sclav sau om liber?

Iată interogaţiile în jurul cărora putem organiza, zilnic, un referendum al sufletului politic. Fără a avea curajul întrebărilor grele, civilizaţia libertăţii dispare.