Avem ce sărbători la 29 de ani de la Revoluţie?

Se împlinesc zilele acestea 29 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi, până la ora scrierii acestui comentariu, nu prea avem indicii că s-ar pregăti sărbătorirea în vreun fel anume a victoriei ei. Ori comemorarea martirilor care au făcut-o posibilă.  O singură veste bună. Trimiterea în judecată a numiţilor Iliescu Ion şi Voican Voiculescu Gelu.

În fond, ca şi în cazul sărbătoririi evident ratate a Centenarului, atunci când mulţi intelectuali de seamă s-au întrebat dacă în cei 100 de ani care au trecut de la Marea Adunare de la 1 Decembrie s-a realizat ceva notabil,  s-ar putea formula şi de data aceasta întrebarea dacă cei 29 de ani de la căderea comunismului, dar şi de libertate, uneori parţială sau şchiopătândă, au fost folosiţi cu eficienţa aşteptată. Răspunsul este unul mai degrabă negativ şi poate că cel mai grăitor indiciu al eşecului îl reprezintă rata în creştere a emigrării.

Din câte se pare, astăzi aproape 10 milioane de români se află în afara graniţelor ţării. Numărul tinerilor care pleacă ori plănuiesc să plece este din ce în ce mai mare. Şi, în ciuda faptului că guvernanţii le promit lapte şi miere celor care ar lua decizia de a reveni în ţară, cifrele în acest domeniu nu sunt nicidecum încurajatoare.

Desigur, era de aşteptat, era firesc ca în primii ani de după Revoluţie să se înregistreze un oarecare exod al populaţiei. Ca reacţie normală la faptul că, din 1948 şi până la finele anului 1989, România se transformase într-o închisoare, că libera circulaţie a oamenilor, a ideilor şi informaţiilor era socotită de comuniştii români, de Nicolae Ceauşescu însuşi, o favoare, nu un drept. Aceasta în pofida faptului că România era membră a ONU, era ţară semnatară a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi că, în august 1975, Nicolae Ceauşescu însuşi îşi pusese semnătura pe Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki.

 Mulţi dintre cei care au hotărât să plece în primele luni şi în primii ani de după Decembrie 1989 au făcut-o speriaţi de mineriade, de autoritarismul de tip comunistoid de care deja făcea dovadă noua putere instalată chiar în ziua de 22 decembrie 1989. Atunci când Ion Iliescu şi-a făcut apariţia din neant şi  s-a comportat de parcă nu mai era directorul Editurii Tehnice unde fusese exilat, „trimis la meserie” de Nicolae Ceauşescu, ci un veritabil şef de Stat învestit cu puteri depline.

Însă majoritatea celor care au stat cu orele la ghişeele de paşapoarte şi apoi la sediile ambasadelor pentru a obţine vizele de intrare în ţările occidentale şi care, mai apoi, au luat decizia de a încerca să-şi croiască un nou rost în viaţă în Franţa, în Germania, în Spania, în Italia, au făcut-o din motive economice.

Îngrijorător e că astăzi mulţi dintre tinerii, majoritatea având pregătire superioară, cu diplome obţinute la Universităţi adevărate, care plănuiesc să îşi ia lumea în cap şi să-şi caute norocul şi rostul în străinătate invpcă doar în al doilea rând motive economice. România li se pare o ţară din ce în ce mai nesigură în privinţa viitorului ei democratic, al apartenenţei la Uniunea Europeană şi la valorile acesteia. Mulţi dintre ei se întreabă ce le vor putea oferi ei familiilor lor, copiilor, nu doar fiindcă viaţa în România este din ce în ce mai scumpă, ci pentru că pluteşte în aer o ameninţare de recădere în autoritarism. Vopsit în haină naţionalistă.  

Preşedintele PSD, dl. Liviu Nicolae Dragnea, vorbeşte de parcă el şi partidul lui s-ar fi eternizat la putere. Opoziţia e slabă. Presa democratică e din ce în ce mai debilă. Oamenii din ce în ce mai trişti şi parcă din ce în ce mai îngrijoraţi de ceea ce le va aduce ziua de mâine. Peste tot pluteşte în aer intoleranţa, agresivitatea, incapacitatea dialogului, sentimentul inutilităţii. Fiecare zi e egală cu alta. Ternă. Iar zgomotul pe care îl face războiul dintre Palate nu înseamnă decât un substitut de viaţă democratică autentică.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro şi pe blogurile adevărul.ro