Câteva observaţii despre începutul campaniei electorale

S-a dat startul la campania electorală pentru alegerile europarlamentare, adică ”Lume, lume, vine circul!”. Partidele politice îşi reamintesc de alegătorul român, îi fac declaraţii de dragoste şi năvălesc spre mintea şi sufletul lui cu promisiuni, laude de sine şi acuzaţii. Promisiuni despre toate câte vor face candidaţii lor, dacă îi (re)alegem ca parlamentari europeni, laude despre câte au făcut ei prin Parlamentul European ori la guvernarea ţării şi acuzaţii la adresa adversarilor politici, despre cât de incompetenţi, hoţi şi mincionoşi sunt aceştia.

Într-un autentic stil caragialian şi balcanic de abordare a politicii, începutul de campanie electorală este cu scandal şi cu încălcarea vădită a moralei politice (dacă o mai exista vreuna!) şi a stabilimentului constituţional.

Preşedintele Republicii dă buzna în campania electorală şi caută să fixeze liniile directoare ale dezbaterii electorale, amestecând nepermis şi neconstituţional necesare teme de discuţie cu atacuri împotriva adversarilor unei formaţiuni politice pe care o păstoreşte mai mult sau mai puţin vizibil. Primul-ministru operează acelaşi amestec ipocrit, aplicând campaniei electorale a propriei alianţe politice eticheta ”anti-băsismului”. Nimic european, nimic naţional! În vacarmul scandalului de mahala în care debutează campania electorală pentru alegerile europarlamentare 2014, auzim prea puţine despre Parlamentul European, despre criza politică, socială şi economică profundă în care se zbate Uniunea Europeană, despre eşecul lamentabil al diplomaţiei euro-atlantice în faţa imperialismului rusesc şi despre eventualele soluţii pe care doresc să le promoveze partidele politice româneşti prin intermediul europarlamentarilor.

Puţin probabil ca dezbaterile din această campanie electorală să depăşească mediocritatea şi obtuzitatea competitorilor şi să ofere electoratului român oportunitatea de a afla viziunea naţională şi deopotrivă europeană a viitorilor europarlamentari. Mult mai probabil că vom asista la certuri violente între băsişti şi anti-băsişti, între pesedişti şi anti-pesedişti, cu dosare penale scoase de la naftalină şi interceptări ambientale livrate jurnaliştilor-mercenari şi nu în ultimul rând, probabil că vom viziona în direct şi câteva arestări operate spectaculos cu ajutorul celebrilor figuranţi din trupele de mascaţi.

Cum spuneam: nimic european, nimic naţional, doar un ”curat murdar” balcanic, dragă alegătorule!

Al cărei Uniuni Europene mai este Parlamentul European?

Părăsind mahalaua politică românească, să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce ar fi (şi din păcate pare că nu este) miza alegerilor europarlamentare 2014, adică spre problema viitorului apropiat al Uniunii Europene şi pentru că a proiecta un viitor presupune să-ţi cunoşti trecutul şi să-ţi înţelegi prezentul, să încercăm o vedere de ansamblu a stării generale a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este în criză, unii spun economică, alţii politică. Criza este vizibilă în viaţa fiecăruia dintre noi, nu numai în statisticile oficiale.

Însă, ceea ce se comentează prea puţin este că marea problemă care afectează entitatea suprastatală europeană nu este de natură economică, politică, energetică ori militară, ci este aceea a degradării democraţiei. Deşi considerat a fi doar o marotă anti-europeană din arsenalul euroscepticilor şi un paradox discutabil în contextul în care U.E. este definită cu insistenţă, în tratatele de înfiinţare şi documentele sale programatice, ca un garant aproape absolut şi un areal ideal al tuturor drepturilor cetăţeneşti posibile, fenomenul degradării democraţiei în Uniunea Europeană este cât se poate de real şi de periculos.

În articolul ”The Political Repercussions of the Crisis. Democratic Legitimacy in Europe” publicat de Enrique Ayala - analist al ”FUNDACIÓN ALTERNATIVAS” - în Raportul The State of the European Union - The Failure of Austerity 2012”, se menţionează următoarele:

”La nivel european, conform sondajului ”Special Eurobarometer Survey on the Future of Europe”, publicat în aprilie 2012, aproximativ 89% dintre europeni au fost de acord sau au avut tendinţa să fie de acord în totalitate că există un decalaj mare între opinia publică şi deciziile luate de liderii politici europeni. În sondajul ”Standard Eurobarometer Survey 78”, publicat în decembrie 2012, nivelul de încredere a cetăţenilor europeni în partidele politice a fost de 15%, comparativ cu un procent de 80% care exprimă neîncredere, cu doar 49% din cei intervievaţi care spun că au fost multumiţi de modul în care democraţia a lucrat în ţara lor şi cu 49% care au declarat că au fost nemulţumiţi. În 14 state membre ale U.E. nemulţumirea a fost opinia cel mai des şi majoritar exprimată.

Nu în ultimul rând, în conformitate cu sondajul ”Special Eurobarometer Survey on Corruption”, în anul 2012, majoritatea europenilor (74%) credea că fenomenul corupţiei a fost una din principalele probleme în ţara lor. În plus, aproape 47% dintre cetăţenii europeni intervievaţi cred că nivelul de corupţie din ţara lor a crescut în ultimii trei ani, comparativ cu 7% care au crezut că nivelul a scăzut. Totodată, 57% dintre cetăţenii europeni cred că politicienii din ţara lor au fost implicaţi în cazuri de corupţie sau de abuz de putere”. (lectura completă a Raportului -aici-)

Observăm că degradarea mecanismelor democraţiei, corupţia la nivelul clasei politice şi discrepanţa tot mai accentuată între năzuinţele cetăţenilor şi agenda publică şi mai ales, secretă a guvernanţilor reprezintă probleme care afectează grav nu doar România sau Balcanii - aşa cum unii actori politici mioritici încearca să inducă, prezentând restul U.E. şi vestul european, ca un spaţiu idilic al democraţiei - ci întregul sistem unional european.

Totuşi, este necesară o detaliere a acestei degradări a mecanismelor democraţiei. La nivel politic şi cetăţenesc, democraţia pare că funcţionează. Se organizează periodic alegeri libere, protestele de stradă şi grevele sunt permise, există unele mecanisme de control cetăţenesc care pot fi utilizate faţă de guvernanţi, între două sesiuni electorale, discriminarea pe motive de rasă, de sex, naţionalitate ori de religie este puternic combătută, principiul liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor şi valorilor este tot mai flexibil aplicat, programele europene încurajează şi finanţează felurite iniţiative cetăţeneşti şi comunitare etc.

În ciuda acestui aparent belşug de drepturi şi oportunităţi politice şi cetăţeneşti, undeva, ceva nu funcţionează, ceva nu este în regulă. Acel ”undeva” este economia de piaţă neo-capitalistă şi acel ”ceva” este democraţia în viaţa economică neo-capitalistă.

Criza economică - provocată de speculatorii pieţelor bursiere şi de marii deţinători de capital bancar - a lovit, cum era de aşteptat într-o economie globală, şi Uniunea Europeană. Cetăţenilor europeni le-au fost oferite două explicaţii majore ale crizei economice în care Uniunea Europeană se zbate de aproximativ cinci ani: 1. U.E. nu deţine suficiente mecanisme de integrare structurală care inducă o anumită disciplină financiară şi să împiedice ţările cu produs intern brut inferior mediei europene să consume mai mult decât produc, fapt care a favorizat răspândirea crizei economice în U.E., cu accente de agravare în ţări precum Grecia, Spania, Bulgaria ori România. 2. Zona Euro este formată din state ale căror economii naţionale sunt caracterizate prin grade de dezvoltare şi eficienţă diferite, astfel că în perioade de criză, mecanismele sistemului monedei unice sunt deocamdată incapabile să asigure o apărare comună şi să ofere soluţii viabile pentru acestea.

Există un oarecare adevăr în aceste afirmaţii, dar cauza trebuie căutată mult mai profund şi anume în modul de aplicare a valorilor democraţiei în viaţa economică neo-capitalistă europeană.

Democraţia în viaţa economică a Uniunii Europene este în comă pentru că accesul la resursele produse de economia europeană este discriminatoriu şi favorizează tot mai mult doar o elită. Vorbim despre elita marilor bancheri, latifundiari, industriaşi şi a slujitorilor acestora, o elită a cărei forţă se exprimă prin controlul pe care multinaţionalele şi marii deţinători de capital îl deţin, de facto, asupra economiei europene. Cine controlează economia, îi controlează pe politicieni şi implicit controlează toate mecanismele democraţiei politice şi cetăţeneşti.

Această elită a provocat criza economică, dar nu a acceptat să se supună unei legi elementare a capitalismului clasic, anume falimentul, dispariţia provocată de incapacitatea de a-ţi gestiona eficient afacerea. Ajutată de slujtorii săi din rândul clasei politice europene, elita europeană a marilor deţinători de capital a fost salvată de la dispariţie, evadând din universul legităţilor economiei de piaţă şi perpetuându-şi dominaţia asupra Uniunii Europene, preţul fiind plătit de naţiunile europene sortite să suporte politicile severe de austeritate adoptate de Comisia Europeană.

Au fost încălcate, sfidate principiul egalităţii de şanse, principiul liberei concurenţe, principiul economiei sociale (care acum ceva vreme se dorea a fi modelul adoptat şi promovat de Uniunea Europeană) etc. Altfel spus, paradoxal şi aberant, darwinismul capitalismului clasic a fost eludat, dinozaurii care au aruncat meteoritul asupra sistemului capitalist contemporan au supravieţuit nepermis catastrofei, deşi sunt principalii vinovaţi!

Efectele degradării mecanismelor de democraţie economică sunt vizibile şi extrem de grave la nivelul Uniunii Europene. Clasa de mijloc - clasic formată din deţinători mici şi mijlocii de capital, fermieri, liber-profesionişti, profesori, medici, funcţionari etc. - care, acum aproximativ patru decenii, reprezenta ”motorul” societăţii capitaliste europene, este în plin proces de dispariţie. Politica de austeritate şi măsurile de salvare de la faliment a sistemului bancar şi a corporaţilor multinaţionale adoptate de Uniunea Europeană, utilizând sume imense din rezervele financiare ale statelor naţionale, au accelerat declinul clasei de mijloc europene.

De fapt, din perspectivă socială, Uniunea Europeană tinde să fie definitiv împărţită în două mari grupuri, clase sociale: elita politică, financiară şi economică formată din minoritatea unor favorizaţi, stăpâni ai sistemului şi clasa celor săraci şi foarte săraci, formată din majoritatea cetăţenilor europeni.

Eurostat estimeaza că în zona EU27, în luna februarie 2013, se înregistra un număr total de 26,338 milioane de şomeri, din care 19,071 milioane în zona Euro. Şomajul a generat escaladarea sărăciei şi agravarea discrepanţelor sociale. În articolul ”Esecul UE? Criza a aruncat în sărăcie înca 6 milioane de europeni”, publicat pe site-ul Calea Europeană, se menţionează că:

În 2012, rata sărăciei în U.E. a atins limita maximă a ultimilor şase ani. Aproape 25% din populaţia U.E. este sub riscul sărăciei şi excluderii sociale. Adică 125 de milioane de oameni! De la adoptarea Strategiei UE 2020, încă 6,6 milioane de europeni au ajuns în această situaţie, o creştere a numărului săracilor care a afectat o treime din statele membre ale Uniunii Europene”. (articolul poate fi lecturat integral la -aici-)

Problema sărăciei şi a excluziunii sociale nu este recentă. Astfel, încă din anul 2011, instituţiile europene avertizau că:

”Aproximativ 24% din populaţia UE (peste 120 de milioane de oameni), este expusă riscului de sărăcie sau de excluziune socială, procentul incluzând 27% din toţi copiii din Europa, 20,5% dintre cei peste 65 de ani şi 9% dintre cetăţenii care au un loc de muncă. Aproximativ 9% din toţi europenii trăiesc în sărăcie severă - nu au resursele necesare pentru a deţine o maşină de spălat, o maşină, un telefon, pentru a încălzi casele lor sau se confruntă cu cheltuieli neprevăzute. Aproximativ 17% din europeni trăiesc cu mai puţin de 60% din venitul mediu pe gospodărie din ţara lor. Aproximativ 10% dintre europeni trăiesc în gospodării în care nimeni nu are un loc de muncă. Există un decalaj mare cu privire la performanţă între sistemele de protecţie socială din diferite ţări ale UE - cele mai eficiente sisteme ruduc riscul de sărăcie cu 35%, cele mai puţin eficiente îl reduc cu mai puţin de 15%. Aproximativ cu 12 milioane mai multe femei decât bărbaţi trăiesc în sărăcie în UE. Populaţii minoritare, cum sunt romii, sunt marginalizate: două treimi dintre romii europeni sunt şomeri, doar unul din doi copii romi frecventează grădiniţa şi doar 15% dintre tinerii romi au studii medii complete.” (lectura completă a studiului -aici-)

Deşi, deocamdată în Uniunea Europeană supravieţuieşte o ruină a clasei de mijloc, cu evidente tendinţe de migrare spre zona sărăciei, dacă austeritatea şi inechitatea economică vor continua să modeleze politicile publice ale Uniunii, deteriorarea standardului de viaţă pentru cetăţenii europeni va ajunge într-un punct din care va fi ireversibilă.

În articolul ”Up to 25 million more Europeans at risk of poverty by 2025 if austerity drags on”, publicat pe site-ul Confederaţiei Internaţionale OXFAM, suntem avertizaţi:

”În cazul în care nu sunt controlate, politicile de austeritate ar putea expune alţi 15 până la 25 de milioane de europeni riscului de sărăcie până în 2025 - adică un număr egal cu aproximativ populaţia din Ţările de Jos şi Austria, combinate. Acest fapt ar aduce numărul de persoane expuse riscului de sărăcie în Uniunea Europeană până la 146 de milioane, adică peste un sfert din populaţia Uniunii. Ar putea dura până la 25 de ani ca europenii să-şi recapete nivelul de trai de care s-au bucurat în urmă cu cinci ani. Natalia Alonso, Şeful Biroului OXFAM pe lângă Uniunea Europeană, declara în septembrie 2012, în preajma unui important summit european, că modul în care U.E. gestionează criza economică ameninţă să arunce în urmă cu zeci de ani drepturile sociale. Reducerile agresive ale asigurărilor sociale, de sănătate şi educaţie, reducerea drepturilor pentru muncitori şi impozitarea neloială, inechitabilă vor prinde milioane de europeni în capcana unui cerc de sărăcie, care ar putea dura pentru generaţii. O astfel de abordare este un nonsens moral şi economic. Un nou model de prosperitate este posibil. Dacă s-ar investi în şcoli, spitale, locuinţe, în cercetare şi tehnologie, milioane de europeni ar putea să redobândească un loc de muncă şi să sprijine astfel o economie durabilă”. (articolul integral poate fi lecturat -aici-)

Un ultim argument al confiscării accentuate a Uniunii Europene de către marii deţinători de capital aflăm în articolul publicat de New York Times, cu titlul ”European Firms Seek to Minimize Russia Sanctions”, în care se afirmă că:

”Băncile şi întreprinderile europene sunt mult mai expuse la economia Rusiei decât sunt omologii lor americani. Schimburile comerciale între Uniunea Europeană şi Rusia s-au ridicat la aproape 370 miliarde dolari în 2012, în timp ce Statele Unite comerţul cu Rusia a fost de aproximativ 26 miliarde dolari, care an. Ca urmare, au făcut un lobby energic pentru a preîntâmpina sau cel puţin dilua orice sancţiuni, ceea ce face dificilă pentru liderii politici americani şi europeni adoptarea unui pachet de măsuri suficient de dure încât să influenţeze comportamentul Moscovei în Ucraina. Într-un interviu recent, Gerhard Roiss, directorul executiv al furnizorului austriac de petrol şi gaze OMV, care face afaceri cu Gazprom de aproximativ cinci decenii, a declarat că ”nu se poate vorbi despre sancţiuni, dacă nu ştim ce efecte vor avea aceste sancţiuni şi asupra noastră. Europa s-a dezvoltat în ultimii 50 de ani ca o regiune unde avem o diviziune a muncii şi o diviziune a resurselor, iar acest lucru înseamnă, în termeni concreţi, că energia este importată din Rusia şi produsele noastre - autoturisme sau utilaje - sunt exportate din ţările europene în Rusia. Dl. Roiss s-a întâlnit cu directorul executiv al Gazprom în această săptămână şi a reafirmat legăturile de afaceri dintre cele două concerne, subliniind  că situaţia din Ucraina este abia prima criza politică serioasă cu care se confruntă cele două părţi.” (articolul integral poate fi lecturat -aici-)

În debutul campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare 2014 nu am auzit nimic despre toate aceste probleme şi despre oricare alte aspecte importante ale situaţiei grave de criză în care se află Uniunea Europeană.

Drept urmare, mă întreb şi vă întreb: merită să mergem la urne şi să votăm pentru a trimite în Parlamentul European nişte indivizi care nu pot face dovada că sunt capabili să ofere soluţii de salvare a Uniunii Europene din această criză ce poate fi mortală pentru naţiunile europene?

 

- va urma -