Există trei niveluri de extindere a tendinţelor de acest fel: (1) În presa tradiţională unde se menţin unele reflexe naţionaliste, mai ales în zona televiziunilor. (2) Aceste reflexe se transformă însă în tuşe groase pe anumite site-uri, care nu se află în prim plan, dar care se ocupă în mod constant cu propaganda ortodoxistă, teoriile conspiraţioniste şi lupta ideologică împotriva civilizaţiei occidentale. (3) Pe reţelele sociale unde se strâng cele mai multe opinii care pot intra în categoria limbajului extremist-naţionalist, iar unele dintre comentarii provin chiar de la persoane care au un soi de notorietate.

Televiziunile populare de ştiri au fost constant de partea filonului naţionalist, înainte să apară fostul lider PSD, Liviu Dragnea, cu discursul în care multinaţionalele ar fi transformat România „în coş de gunoi”, iar oamenii de afaceri români ar fi fost condamnaţi „să facă loc altora”. Chiar dacă nu au mai fost folosite enunţuri atât de mult deformate, „mândria naţională” a fost menţinută la rang înalt de politicieni, mai ales de cei din Alianţa pentru Unirea Românilor, dar şi reprezentanţi ai PSD.

O cercetare sociologică făcută de INSCOP arată că aproape 60% dintre români cred că „puterile străine” au blocat construcţia de autostrăzi pentru „a împiedica dezvoltarea ţării”. În plus, jumătate dintre români susţin că România nu este primită în Spaţiul de Liberă Circulaţie Schengen, fiindcă unele state europene ar avea interese economice să ţină ţara pe loc.

Nu există niciun fel de dovezi în acest sens, dar prejudecăţile şi comentariile din subsolurile reţelelor sociale pot duce spre asemenea aserţiuni. În plus, cu toate că românii au migrat în ultimii ani cel mai mult în UE şi se vorbeşte despre un total între 3 şi 5 milioane de persoane, acelaşi sondaj arată că circa 80% dintre români susţin că sunt priviţi ca „cetăţeni de mâna a doua” în Europa. 

Această concluzie nu ţine neapărat de experienţa oamenilor, ci de tendinţa lor, mai veche, de a considera că „ceilalţi încearcă să profite de tine”, o tendinţă care, statistic, este mai mare la români prin comparaţie cu Germania, China, Rusia, Spania, Turcia, Ucraina, Polonia şi SUA (Daniel David, Psihologia poporului român, Polirom, 2015).

E o teamă veche, aici inspirată nu doar de prejudecăţile unor discursuri publice actuale, ci şi de manualele de istorie din care, adesea, rezultă că deşi România a fost mereu corectă şi vitează în războaiele purtate, „ceilalţi” au profitat. Ungaria rămâne pe lista neagră a românilor până astăzi. Deşi nu a profitat în ultimii 70 de ani, jumătate dintre români cred că Budapesta încă „urmăreşte să rupă Transilvania de România”.

În România, în ultimii 30 de ani, naţionalismul a fost considerat (1) „de compensaţie” pentru frustrările din perioada dictaturii sau pur şi simplu (2) de propagandă, în prima parte a anilor 90, când Ion Iliescu vorbea, adesea, despre conspiraţiile din Ungaria, pentru a muta atenţia opiniei publice de la dezastrul economic intern. (3) Până în 2004, Vadim Tudor a dus mai departe curentul  dezvoltat în perioada regimului comunist, mizând pe extremism şi atac la persoană, un naţionalism „de continuitate”. (4) E posibil să urmeze o nouă etapă a naţionalismului, a patra, având în spate nemulţumiri sociale convertite în tendinţe noi, dezvoltate pe tema familiei tradiţionale, pe care „ceilalţi” vor să o pângărească, construite pe seama cultului „eroilor legionari”, despre care nu se poate vorbi fiindcă evreii de la Institutul Wiesel fac reclamaţii, sau pe tema interzicerii avortului şi, nu în cele din urmă, pe controversa multinaţionalelor. În Parlament, dar şi pe internet, liderii Alianţei pentru Unirea Românilor au atins, mai mult sau mai puţin, tangenţial, aceste teme care, în viitor, ar putea avea potenţial politic. E greu de crezut, totuşi, că agenda politică a României va putea fi modificată de naţionalişti, pe termen scurt sau mediu.

Sabina Fati - Deutsche Welle