În 2014, se împlineşte un veac de când Europa a sângerat din cauza primei conflagraţii mondiale. Pentru sistemul politic românesc, era momentul în care se preconiza definitivarea celor două chestiuni, celor două reforme, electorală şi rurală, de care depindea osatura construcţiei politice româneşti în zorii contemporaneităţii.

Astăzi, în 2014, la Parlament se rediscută legea de cumpărare a terenurilor, se rediscută modifcarea Constituţiei prin referendum, se vor organiza alegeri europarlamentare, iar corolarul politicii dâmboviţene va fi reprezentat de alegerile prezidenţiale.

Din 2012, se desfăşoară un război între palate, între Guvern şi Preşedinte. Guvernul, format de USL (PSD, PNL, PC) şi Parlamentul, instituţii conduse de Victor Ponta, respectiv Crin Antonescu (Senat), Valeriu Zgonea (Camera Deputaţilor). Acţiunea de coabitare dintre Preşedinte şi Prim-Ministru a fost un soi de armistiţiu. După tentativa eşuată de demitere a lui Traian Băsescu, exagerată de propaganda anti-Cotroceni (nu s-a îndeplinit majoritatea cerută), USL a ascuţit retorica anti-prezidenţială. Totuşi, nici USL, aşa cum am arătat anterior, pe acest blog, nu e nici pe departe cel mai fericit mariaj politic. Divergenţele ideologice sunt de un contrast izbitor. În plus, nici preşedintele aflat la finalul mandatelor constituţionale nu a stat să aştepte, taxând deriva PDL, în sensul că nu va mai acorda încrederea sa unui reprezentant al acestui partid.

Cristalizarea Mişcării Populare a fost semnalul că dreapta se regrupează. În plus, nici în PNL, Crin Antonescu nu e agreat, după cum scăderea sa în sondaje nu-l mai dădea favorit la cursa prezidenţială, fapt menţionat în protocolul USL.

Exponenţii formaţiunilor din USL nu ascund faptul că această alianţă are un termen limită şi un scop: schimbarea lui Traian Băsescu. Propaganda de partid (folosesc termenul acesta în sensul său originar) l-a catalogat pe Traian Băsescu drept dictator, comparând acest ultim an cu cel al lui Nicolae Ceauşescu, de vreme ce toate televiziunile gem de documentare cu viaţa lui Ceauşescu, pentru ca audienţa să compare cuţitele de aur ale Zoiei Ceauşescu, petrecerile lui Nicuşor cu terenurile Ioanei Băsescu sau prestaţiile Elenei Băsescu. Din punct de vedere istoric, e o mare greşeală să compari forţat lucrurile. În 1989, Nicolae Ceauşescu se izolase şi de Occidentul care-l creditase, dar şi de Uniunea Sovietică, deci era singur. El însuşi a crezut că mitingul din 21 decembrie 1989 îi va aduce valul de simpatie din 1968. Dacă i-a sfidat atunci pe sovietici, credea că putea face asta din nou.

Una din replicile lui Mircea Geoană din 2009 a fost „americanii l-au lăsat din braţe pe Băsescu“. Adică Mircea Geoană a spus mai pe şleau că marile puteri se implică în alegerile din statele mai puţin avansate economic şi politic, fapt ce nu prea cadrează cu statutul de diplomat al domnului Geoană. Nu ştiu cine pe cine a ţinut în braţe, dar în 2009, se ştie cine a câştigat alegerile.

Traian Băsescu e departe de situaţia lui Ceauşescu din 1989. De bine de rău, chiar dacă a fost îmbrâncit de Sarkozy, acesta acum îşi plimbă copilul prin parc, ca ocupaţie principală, în timp ce Băsescu e bunic, dar îşi plimbă nepoata prin pauze, pe la Cotroceni. Berlusconi, cel care i-a spus că lui „Sarko“ nu-i cam sunt toate pavelele pe Champs Elysee e pe cale să candideze prin România, la europarlamentare, iar Angela Merkel îl cam bate cu palma pe umăr. În plus, ambasadorii din principalele state din UE şi emisarii din SUA îl urechează pe Ponta că nu respectă statul de drept, deci, „avantaj Băse“, „că aşa e în tenis“, vorba nemuritorului Toma Caragiu.

Crin Antonescu e departe de poziţia sondajelor din 2012, e criticat că a pus PNL la remorca stângii, dar protocolul e protocol. Singura necunoscută este găsirea unui candidat al dreptei. Aici sunt trei posiblităţi:

1.    Fie USL rezistă după europarlamentare şi Crin Antonescu e candidat unic, iar dreapta face alianţă.

2.    Fie USL se rupe, PNL, PC, UDMR vin cu candidatul lor, iar PDL alături de Mişcarea Populară PP-DD încearcă şi ei o alianţă, măcar în turul II.

3.    Fie PNL şi PC se alătură dreptei în alianţă.


Dacă UDMR şi PC nu au şanse reale să aibă un candidat viabil, PDL, PSD, PNL, PP-DD, MP au toate şansele să pună pe cineva care să merite calitatea de exponent: Cătălin Predoiu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Diaconescu, etc.

Pe vremea împăratului Nero, circul din culise devenise joc de scenă deschisă. Cum poporul consuma „panem et circenses“ („pâine şi circ“), TVA-ul la pâine s-a redus, mai rămâne circul. Toată lumea se întreabă cum va mai evolua D(an)D(iaconescu), O(mul)TV. La fel ca mentorul său politic, Năstase, Victor Ponta era premier când la OTV s-a băgat cheia sub preş. Nu înainte ca OTV să-l promoveze masiv pe Traian Băsescu şi nu înainte ca materialele cu Elodia, Ciumac, Tolea, Lazarus, etc. să devină branduri plagiate la nesimţire de toate televiziunile, astfel că PPDD a ieşit pe locul trei, cam cum era, acum aproape un secol, Liga Poporului a mareşalului Averescu, unchiul Simonei Man, preşedinta PPDD. După ce DD a venit cu sacii de bani şi a arătat că poate cumpăra Oltchim, privatizarea a bătut pasul pe loc după invalidarea câştigătorului iniţial. Dan Diaconescu a plecat peste graniţă să deschidă OTV acolo, jucându-se puţin de-a „Europa Liberă“.

Barak Obama a câştigat datorită lui Oprah Winfrey, dar Oprah nu e secretar de stat pe nicăieri. Totuşi, noi suntem balcanici şi în Balcani se poartă cei ce apar pe sticlă. Astfel că, Dan Diaconescu poate să fie un candidat care, consider eu, are notorietate de unul din primele trei locuri. Revenind la istorie şi Ionel Brătianu îl scotea de la naftalină pe Averescu, când simţea că trebuie să intre în opoziţie, regele Carol al II lea promovase nume ca A.I. Cuza, Octavian Goga. Singurul de care se temea era Zelea Codreanu căruia îi ceruse să-i încredinţeze conducerea Legiunii. Refuzul lui Codreanu i-a atras condamnarea uneltită de Carol al II lea cu ajutorul lui Nicolae Iorga şi apoi lichidarea, după ce Codreanu fusese indicat ca posibil colaborator de către cercurile de la Berlin.
   
Aşadar, anul 2014, pe lângă importanţa pentru absorbţia fondurilor europene sau cea electorală, va fi unul de cotitură în istoria României, poate exact ca acum 100 de ani.