Orchestra din Paris, la înălţime

Orchestra din Paris FOTO Agerpres

Cel de-al doilea concert susţinut de către Orchestra din Paris, vineri, 6 septembrie, sub bagheta dirijorului de origine estoniană Paavo Järvi, a completat paleta coloristică specifică ansamblurilor simfonice de până acum cu tuşe viguroase, incandescente, asemănătoare celor folosite de pictorii fauvişti la începutul secolului al XX-lea.

Articol realizat de Despina Petecel Theodoru

Efectul s-a datorat atât structurii dense, monumentale şi culminaţiilor preponderent paroxistice ale celor două lucrări incluse în program – Simfonia I în Mi bemol major, op. 13 de George Enescu şi Simfonia a V-a în Si bemol major, op. 100 de Serghei Prokofiev – cât şi unei predilecţii – să o numim excesivă – a dirijorului pentru astfel de conglomerate compacte, cu consistenţă telurică. 

Este, cred, motivul pentru care Simfonia I de George Enescu a avut aerul unui amalgam amorf, tensionat, crispat, de ritmuri, timbruri, armonii, lipsit de posibilitatea de a mai respira sau de a-şi nuanţa şi diversifica în voie sensurile, traseele frazelor şi planurile sonore. Eroismul primei mişcări – Destul de vioi şi ritmat – a avut, de aceea, mai degrabă accente cazone, decât amprenta elanurilor exultante eliberatoare, aşa cum le-a gândit autorul român, şi aceasta datorită încorsetării pasajelor metro-ritmice în formule mult prea rigid geometrizate. Partea lentă a compensat întrucâtva lipsa de claritate anterioară, compartimentul corzilor reuşind să redea misterul muzicii enesciene, visarea şi cantabilitatea ei melancolică. Finalul, Vioi şi viguros, cu prefigurări vădite ale anumitor momente triumfale din opera Oedipe (poate pe acelea care vor marca scena „încoronării”) a revenit la magma orchestrală cu timbralitate stridentă, ritmuri cazone şi crescendo-uri mult prea bruşte şi brutale, de natură să estompeze nobleţea unora dintre teme şi să anuleze devenirea firească a culminaţiilor.

Austeritate cu flexibilitate

Mai variată ca formă, limbaj şi dinamică – deşi destul de apropiată ca masivitate şi grandoare de partitura enesciană – Simfonia în Si bemol major de Prokofiev i-a permis lui Paavo Järvi să alterneze austeritatea cu flexibilitatea gestului şi viziunii sale dirijorale – cu toate că tendinţa spre construcţia sobră, precipitată, aproape inexpresivă s-a menţinut şi în partea I, Andante. 

Spiritul ludic al părţii secunde – Allegro marcato – în formă de scherzo-toccată, l-a determinat însă pe dirijor să renunţe la a-şi mai reprima afectele (a fost senzaţia indusă pe parcursul întregii seri), să intre în iureşul ritmic al secţiunii şi să se plieze cu lejeritate caracterului ei mordant, persiflant. Şi, întrucât Prokofiev a reunit, în această creaţie simfonică a sa, toate cele patru direcţii componistice declarate cândva, după dezvoltările tipice sonatei clasice din partea I, şi după elementul motoric, cu tente parodice, groteşti, predominant în partea a doua, cea de-a treia, Adagio, aduce în prim plan lirismul de factură romantică. Întreaga secvenţă e, de fapt, o combinaţie ingenioasă, în manieră tipic Prokofiev, de cantabilitate, ironie, umor şi dramatism, ce dă naştere unei foarte plastice texturi policrome. 

În simfonia lui Prokofiev am regăsit o combinaţie ingenioasă de cantabilitate, ironie, umor şi dramatism.

Paavo Järvi s-a menţinut în starea de adecvare la contextul muzical, dezvăluindu-şi aici, ca şi în finalul Allegro giocoso, bazat tot pe principiul asocierilor tematice contrastante, reala disponibilitatea afectivă. Virtuţile interpretative performante, sunetul consistent şi penetrant, virtuozitatea, spontaneitatea şi precizia atacurilor instrumentiştilor Orchestrei din Paris s-au relevat o dată mai mult în cele două suplimente din creaţia lui Georges Bizet, oferite publicului avid să asculte Muzică şi muzicieni de notorietate mondială, măcar la doi ani o dată: Farandola din finalul Suitei „Arleziana“ şi Galop – ultima parte din Suita celor 12 miniaturi, Jocuri de copii, op. 22 scrisă iniţial pentru pian la patru mâini. 

Dacă e să dăm crezare dictonului poetului Horaţiu, „finis coronat opus“ („sfârşitul încununează opera“), atunci aceste două pagini debordând de vervă, supleţe, farmec ritmico-melodic au încununat într-adevăr „opera“ interpretativă atât de tonică, vitală, spectaculoasă, a ansamblului francez condus de către Paavo Järvi. Încă o seară plină de promisiuni pentru zilele şi săptămânile care urmează.