General vorbind, dincolo de prestaţie sau mai precis de arta în sine dată de muzician, prin care el e înţeles suficient şi în profunzime, mai poate rămâne, uneori, un rest care să-i completeze imaginea. Iar acest rest care adaugă şi mai mult contur poate fi de două provenienţe: fie din evenimente biografice şi discografice, fie din analiza perspectivei artistului. Şi am ales să merg pe varianta a doua, să încerc să-l înţeleg mai bine pe Kremer din felul în care vede el lucrurile şi lumea, adică din spusele lui.

Ca atare, am selectat câteva pasaje din documentarul „Gidon Kremer, man of many musics“ realizat de Christopher Nupen, pe care le transcriu mai jos. Chiar dacă citatele singure sunt îndeajuns de clare pentru mulţi, am încercat, totuşi, să fac câteva scurte speculaţii pe marginea lor, aşa cum le-am înţeles eu.

„Din păcate, în copilărie am fost infectat de către familie cu virusul perfecţionismului care îmi creează multă suferinţă pentru că înţeleg că muzica nu este despre perfecţiune. Perfecţiunea nu poate fi atinsă, iar frumuseţea poate dispărea acolo unde perfecţiunea e prin apropiere sau e râvnită. Comunicarea prin intermediul muzicii poate fi mult mai puternică şi eficientă dacă uiţi de nonsensul frazării perfecte sau al stilului perfect. În acelaşi timp, sunt infectat de acest virus al perfecţiunii şi sufăr profund legat de orice nu îmi iese bine. Nu sunt genul de persoană care să spună «OK, am oferit o reprezentaţie frumoasă, mi-a plăcut, acum e momentul să ne simţim bine». Sufăr de pe urma concertelor mele în asemenea hal încât nu mă pot asculta în înregistrări pentru că în cea mai mare măsură ele mă destabilizează. Sunt contaminat de acest virus şi îl resimt ca idee în fundal. Deci, sunt în conflict.“

Contradicţia existenţialistă a lui G. Kremer între dat sau dobândit şi rezultatul raţional e în stilul „însemnărilor din subterană“. Avem o dată conştientizarea limitelor venite pe filieră psihologică din sânul familiei (cel mai probabil şi genetic). Şi avem a doua oară conştientizarea sau presupunerea înţelegerii limpezi a reţetei autenticităţii. E clar că acest conflict nu duce nicăieri pe cale logică, iar Kremer e conştient de acest fapt. Dar conflictul conduce la o suferinţă sau cel puţin la o tensiune care e indispensabilă pentru înţelegerea profundă a existenţei şi prin urmare a actului creator. Nu inţelegem de ce funcţionează lumea aşa, dar din când în când simţim cumva că suferinţa pare a fi o constantă atunci când vrem să mergem spre adâncime. Până acum, în cazul particular al lui Kremer, un artist recunoscut de comunitate, avem urmatorul raport: chinul dat de moştenirea obsesiei perfecţiunii – simţirea uşoară a frumosului. Dacă studiem şi profilul altor artişti o să înţelegem că acest raport e doar unul din câteva. Un lucru bun, zic eu, pentru că frumuseţea  generală se trage şi din variaţie.

„Consider un succes faptul că reuşesc să apropii oamenii unii de alţii, prietenii. Primesc anual sute şi sute de partituri în speranţa că le voi putea interpreta, dar din păcate nu am cum. Mă simt vinovat şi inconfortabil, dar în fiecare an încerc să cânt între 5 şi 10 compoziţii recente. Iar asta mă face fericit pentru că îmi dau seama că pot contribui cumva la bucuria compozitorilor prin faptul că îi pot face cunoscuţi lumii.“

Văd aici inţelepciunea ultimă, şi nu resemnarea, la care poate ajunge un om după frământare şi concept: înţelegerea frumuseţii comuniunii, cu rituri cu tot. Iar generozitatea medierii între compozitori şi public pare a fi contribuţia firească.

At first, come the sounds, then comes everything else.

Filip Iacob
filipiacob.com