Aseară s-a încheiat ultimul episod al unueia dintre cele mai importante contribuţii ale Festivalului Enescu la cultura noastră naţională: ”Inelul Nibelungului” cîntat integral.  Aplauze nesfîrşite, ovaţii şi recunoştinţă pentru Marek Janowski la finalul ”Amurgului zeilor”. În sala Palatului, aproape de mizeul nopţii, cîteva mii de oameni aplaudau extatic. Obosiţi, storşi de încercările la care titanul supune biata fiinţă, spectatorii îşi exprimau admiraţia şi recunoştinţa pentru o garinitură de artişti care le-a adus în viaţă un moment imposibil de uitat. Cîntăreţii, orchestra, corul şi, mai ales, Marek Janowski erau fericiţi. Sînt convins că şi Wagner a zîmbit astă-noapte.  Locaţia exactă a lui Wagner este încă disputată, unii zic că e în Rai, la loc de mare cinste, alţii că e în Iad, în colţul cel mai chinuitor – dar, de oriunde ar fi, a zîmbit şi el ieri, după ce Brunhilde a închis mitul cu gestul ei suicidar. Wagner a zîmbit pentru că victoria muzicii lui la Bucureşti este totală şi, aşa cum îi place lui, ea însăşi pecetluită în mit. De aseară, ”Inelul” cîntat la sala Palatului a încetat să mai fie istorie muzicală şi a devenit mit. Doar că nu este mitul din partitură, ci mitul din inimile noastre. Eroii săi nu sînt Wotan, Siegfried, Brunhilde sau Erda, ci Marek Janowski, Petra Lang, Stefan Winke, Eric Halfvarson, Egils Silins, Rundufnk – Sinfonieorchester Berlin.

Deşi nu avea sigur în minte asta, proiectul lui Janowski de a cînta întreaga tetralogie cu orchestra Rudfunk din Berlin a fost şi marea ocazie a generaţiei mele de a asculta live, în România, această creaţie de dimensiuni şi intensitate supraomeneşti.

 Este locul să fac o rectificare, o reverenţă şi să precizez o observaţie. Am scris în ziarul Festivalului că, în România, prezentarea integrală a ”Inelului” este o premieră. Ar fi trebuit să fiu mai precis, aşa că fac acum rectificarea. După al doilea război, ”Inelul” s-a cîntat integral o singură dată la Bucureşti, la sala Radio, sub bagheta maestrului Iosif Conta, cu o distribuţie în general românească, întărită cu cîteva voci străine. Un pasionat mi-a arătat pe holurile sălii Palatului chiar şi caietele program de la acele reprezentaţii (adevărate memorabilia, astăzi) cu comentarii de Iosif Sava şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Aici e locul reverenţei. O fac în memoria celor care au făcut gestul artistic singular. De asemenea, oameni atenţi cu amintirile, îmi spun şi că în jurul anului 1940 ar mai fi existat un concert cu întregul ”Inel” la Bucureşti. În orice caz, reprezentarea de sub bagheta maestrului Conta, cu orchestra şi corul Radioteleviziunii Române de atunci, s-a derulat pe perioada a două stagiuni (1981-1982 şi 1982-1983), fiecare operă fiind programată cam la intevral de 6 luni în cîteva (cam două) reprezentaţii. Varianta Janowski – Rundfunk rămîne, totuşi o premieră: este pentru prima dată cînd am avut toate cele patru opere pe parcursul unei săptămîni. Un tur de forţă cu adevărat unic pentru istoria operei de la noi. Este inutil să explic că este ceva mai mult Wagner în ”Inelul” cîntat în interiorul unei sătpămîni decît în ”Inelul” întins pe o lungă perioadă de timp. Oricum (şi iată observaţia), constat că ”Inelul nibelungului” este, în România, o experienţă de genul o dată la o generaţie. Dacă rămîne aşa, atunci noi, cei care am fost în sala Palatului la concertele Rundfunk, vom duce mai departe amintirea colosală transformată în mit şi vom vorbi despre ea. Am dori, însă, ca Wagner să iasă de sub specia unicităţii şi a întîmplării stelare în România. Impulsul a fost dat, publicul a reacţionat extraordinar. Acum, mingea e la muzicienii noştri.

”Amurgul zeilor” nu este atît de strălucitoare din punct de vedere muzical precum ”Walkiria” şi nici atît de densă din punct de vedere epic precum ”Siegfried”, dar este zdrobitoare din punct de vedere uman. Spectacolul fragilităţii eroului, dus de nas cu băuturici şi în final învins de un detaliu, ca şi relativismul deprimant al iubirii (dacă nici iubirea între eroii Siegfried şi Brunhilde nu rezistă probelor vieţii, ce să mai zicem noi!) năucesc pur şi simplu. Iar suportul sonor al acestor teme grave este ca o roată de tortură armonioasă. La finalul operei, o bucurie delirantă o cuprinde pe Brunhilde care, derutată şi confuză pe parcursul, găseşte acum soluţia: sinuciderea. Nu pot să nu mă înfior cînd ştiu că, de aici, s-a putut naşte un cult al morţii care a făcut delicii sinistre unor demenţi de-a lungul timpului. În nici o altă parte a tetralogiei nu se simte acest elan pagîn nebun, distructiv şi această voluptate a morţii. Trebuie, însă, să ştim să trăim cu moartea lîngă noi. Pentru Brunhilde a fost o soluţie. Brunhilde a greşit! Greşeala ei este ultima dintr-un şir de greşeli ale zeilor sau, poate, doar consecinţa acestora. Şi ea, ca şi Siegfried, ne spune înaintea morţii că iubirea o poate transcede. Să ne refondăm vieţile pe iubire şi blestemele inelului care semnifică amestecul letal dintre putere şi avere, nu ne vor atinge.

Wagner însuşi pare, în ”Amurg”, ceva mai rezervat cu privire la rolul extraordinar al eroului. Dacă primul erou al tetralogiei, Siegmund în ”Walkiria”, moare în luptă după ce Wotan intervine şi îi pulverizează spada, al doilea erou, marele erou, Siegfried, moare ucis mişeleşte, într-un complot, la vînătoare. Această diferenţă de nivel este cu adevărat remarcabilă. Eroul  a devenit mai vulnerabil sau, dacă vreţi, uneltirile mişeleşti au devenit mai eficiente. Pentru ca Siegmund să moară, a fost nevoie de intervenţia directă a zeului suprem asupra armei sale, în luptă. Pentru ca Siegfired să moară a fost nevoie de o informaţie smulsă de un ticălos de la o femeie înnebunită de gelozie. Diferenţă imensă! În general, ”Amurgul” ne vorbeşte despre o slăbire a dimensiunii eroice a lumii. Zeii sînt doar pomeniţi, nici nu mai apar – sînt retraşi, ni se spune, într-o depresie generală pentru ştiu ce va urma. Eroismul este, de-acum, o amintire. Un mit. Wagner închide întreaga tetralogie în chip sublim, punînd pecetea mitului peste Tot.

De la Wagner, se trage modernităţii o adevărată obsesie a amurgului. Nietzsche va scrie, furios pe Wagner, o carte care va inspira generaţii de nihilişti după el, intitulată ”Amurgul idolilor sau Cum să faci filosofie cu ciocanul”. Papini a scris şi el, mai apoi, o carte care se cheamă ”Amurgul filozofilor”. Recent, mi-a căzut în mînă cartea unui tînăr muzician american Leonardo Ciampa, intitulată ”Amurgul belcanto-ului”.  Fără îndoială, Wagner a impus în lume idei şi obsesii. Dar, poate mai important decît orice, a adus în marea cultură problema amurgului.

 

Pe hol, în pauze, spuneam cuiva vorba lui Rossini despre Wagner: ”are momente sublime şi sferturi de oră îngrozitoare”. Interlocutorul meu, wagnerian autentic, mi-a spus că nu e cazul să luăm vorbele lui Rossini ca pe o răutate, chiar dacă aceasta a fost intenţia lor, ci ca pe o cheie spre Wagner. Momentele splendide sînt aşa pentru că sînt pregătite de acumulări tematice şi dramatice pe parcursul uni interval de timp anterior. Astfel, compoziţiile lui Wagner (mai ales în ”Inel”) ni se revelează ca o muzică a răbdării. Grăbiţii, infanţii şi superficialii nu pot niciodată să aibă acces la bogăţia imensă numită Wagner pentru că nu trec prima încercare (iniţiatică, dacă vreţi): proba răbdării. Or, se ştie, răbdarea este o valoare umană superioară. Şi multă răbdare ne va trebui ca să putem asculta ceva comparabil cu ”Inelul” dirijat de Janowski.