Şi tot felul de persoane, cu un comportament imoral sau chiar amoral, se urcă în barca regalităţii, murdărind cât mai multe în jur, distrugând astfel prestigiul real al instituţiei politico-juridice numită monarhie.

Este trist ceea ce se întâmplă, deoarece o casă regală, oricare ar fi ea, ar merita mai mult decât scandalurile în care este implicată de atâţia ani aceea pe care noi o avem. Pornind de la caricatura de rege numită Carol al II-lea, care a mers prin acte de laşitate şi corupţie, mai toţi membrii Casei Regale au României au fost implicaţi în zeci de poveşti controversate sau chiar scandaluri în toată regula, dintre care amintim doar câteva mai recente:

Scandalurile Casei Regale a României

Intrarea în familia regală a unui actoraş de duzină, cu singurul merit artistic că apare două minute în Titanic vals, alături de giganţi ai scenei precum Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Mihai Fotino etc., care a adus cu el multe probleme ce apar a fi inclusiv penale, cu luare de mită şi alte asemenea infracţiuni, implicându-se penibil şi în politică, chiar pe lista de partid a PSD, nu a fost prea apreciată de public.

Se pare că poziţia acestei persoane este prea alunecoasă, faţă de standardele normale – a se vedea doar următoarea frază: „În august 2004, reprezentanţi ai ASR Karl Friedrich, prinţ moştenitor de Hohenzollern-Sigmaringen, l-au acuzat pe Radu de folosirea numelui Hohenzollern fără permisiune, cât şi de a fi cerut sume considerabile de bani de la persoanele care ar fi interesate în cumpărarea acestui titlu”. Mai concret, un adevărat comportament de parlamentar sau primar român contemporan!

Despre anumite poziţii mai noi sau mai vechi a regelui Mihai I nu dorim să discutăm aici, ar lua prea mult spaţiu. Al Doilea Război Mondial i-a adus mai multe acuzaţii legate de acţiunile sale din 1944, dar nu numai de atunci.

I s-a reproşat că deşi era rudă cu familia regală britanică prin mamă, nu a făcut mare lucru pentru recunoaşterea cobeligeranţei României, ţara noastră având la final statut de învinsă, pierzând teritorii şi plătind cu greu despăgubiri de război. Acuzaţia i s-a repetat şi spre cealaltă direcţie, pentru că nu a intervenit mai mult la Stalin pentru uşurarea soartei ţării, el fiind totuşi printre puţinii oameni care primiseră ordinul sovietic „Victoria”, cel care îi conferea deţinătorului un statut juridic important faţă de orice autoritate a statului sovietic. Mai concret, ar fi putut returna decoraţia în semn de protest, dar nu a facut-o, acceptând uşor toate hotărârile venite din est. Scrierile unor istorici români ating şi această posibilitate pe care a avut-o suveranul, dar nu au insistat mai mult în tratarea ei.

Ca şef al Casei Regale Române, a fost implicat mai mult sau mai puţin direct în toate scandalurile politice din ultima vreme, cel puţin prin permisiunile pe care le-a acordat unora sau altora de a vorbi public despre anumite lucruri

Ultima aprobare care a provocat uimire sau cuvinte grele are ca obiect albumul de fotografii numit „Puterea Memoriei”, el fiind editat de ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti acum câteva zile. Conţinând fotografii şi mărturii ale soldaţilor sovietici şi români care au luptat în 1944 – 1945, albumul a fost editat sub patronajul Casei Regale a României, ceea ce a produs enervare la mai multe persoane, care consideră că regele i-a trădat încă o dată pe militarii ce au fost luaţi prizonieri şi duşi în URSS după 23 august 1944, precum şi pe românii şi româncele care au suferit foarte mult de pe urma trecerii prin ţară a trupelor sovietice, mulţi fiind şi deportaţi sau trimişi să moară în închisori.

O altă membră a familiei regale române, principesa Irina, a fost implicată în SUA în lupte ilegale de cocoşi şi şi-a recunoscut vinovăţia în faţa instanţei. Penibilul întregului tablou nu poate scăpa nimănui.

Ca să încheiem excursul nostru prin sferele erorilor pe care membrii Casei Regale a României în viaţă le-au făcut în ultimii ani, să menţionăm ramura neacceptată de rege, dar care este recunoscută de instanţele de judecată din lume şi din ţară, apărută în urma altui act al lui Carol al II-lea: căsătoria cu Ioana Lambrino de la Odessa în 1918.  

Concret, prinţul Paul Lambrino – nepotul lui Carol al II-lea – este implicat şi el într-unul din scandalurile care au distrus ţara noastră, şi mai ales pădurile sale, alături de alţi puternici ai timpurilor: Viorel Hrebenciuc şi fiul lui Andrei, Ioan Adam şi soţia etc.

Unealta politică numită regalitate

Textul pe care îl scriu nu este nici pe departe un rechizitoriu. Nu aceasta este intenţia, dar „aceste cuvinte ne doare”, după cum spunea magistralul Jean Constantin în „Secretul lui Bachus”. De fapt, aceste fapte dor pe orice om normal, care înţelege că „noblesse oblige”, şi cu atât mai mult „la royalite”.

În acest sens sunt şi cuvintele lui Neagu Djuvara: „Ion Iliescu a avut dibăcia, prin intermediul lui Duda, să-l «cumpere» pe Rege. I-a restituit Săvârşinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peleş. Asta e părerea mea, Regele Mihai ar fi trebuit să rămână sărac şi curat. Ion Iliescu i-a restituit lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar trebuia să le accepte mai târziu, şi nu de la acest om“.

Mult mai direct, referindu-se la un alt eveniment în care PSD – ca mândru urmaş al partidului comunist român – izbuteşte să folosească casa regală, se referă acest text .

Astfel, Casa Regală a României joacă un rol în politica altora, dar numai în scop de unealtă inconştientă. Toţi caută prestigiul intrinsec al regalităţii – ceea ce trădează o anumită naivitate al celor ce îşi fac selfie în gradina palatului Elisabeta. Cei care trag sforile politicii româneşti o fac cu un scop clar şi fară echivoc: folosire pentru scopurile proprii, în niciun caz vreo restaurare a monarhiei.

Demersul legal de restaurare a monarhiei

Această restaurare a monarhiei este imposibilă din două puncte de vedere: mai întâi juridic, iar apoi politic. De la un punct, cele două se unesc către un rezultat decisiv negativ.

Concret, dispoziţiile art. 1 alin. (2) ale Constituţiei României precizează că forma de guvernământ a statului român este republica.

Dispoziţiile art. 152 alin. (1) din legea fundamentală precizează însă care sunt limitele revizuirii Constituţiei: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.”

Care sunt consecinţele acestor texte constituţionale? În primul rând, că monarhia – dacă se doreşte a fi reinstaurată – trebuie să provoace ea singură două modificări ale legii fundamentale, fiind obligatorie mai întâi eliminarea din dispoziţiile art. 152 alin. (1) a tezei privind forma republicană de guvernământ, iar apoi o a doua modificare în sensul schimbări efective a formei de guvernământ. De aici, două referendumuri speciale, doar pentru modificarea Constituţiei.

Aceste două modificări trebuie să aibă la bază însă alte două referendumuri, deoarece acceptarea eliminării tezei privind forma republicană a statului român nu se poate face printr-un referendum organizat în acelaşi timp cu cel de modificare efectivă a Constituţiei, datorită dispoziţiilor art. 151 din legea fundamentală, care precizează că proiectul de modificare a Constituţiei este aprobat mai întâi de către Parlament.

De ce alte două referendumuri? Deoarece Constituţia precizează că cetăţenii români îşi exercită suveranitatea prin referendum (art. 2), iar acestea vor fi convocate pentru probleme de interes naţional (art. 90) – iar restaurarea monarhiei este o astfel de problemă.

Concret, dacă România şi-ar dori să devină monarhie, ar trebui să facă următoarele:

  1. Referendum admis prin care cetăţenii să solicite Parlamentului modificarea art. 152 alin (1) a Constituţiei, eliminând teza IV, aceea care priveşte forma republicană a statului.
  2. Parlamentul, după procedura descrisă de art. 151 din Constituţie, să adopte proiectul legii constiuţionale, eliminând astfel teza a IV-a.
  3. Proiectul legii de modificare a Constituţiei să fie aprobat prin referendum de către cetăţeni. (referendum 2).
  4. Printr-un nou referendum, cetăţenii să se pronunţe pentru schimbarea formei de guvernământ a României, în monarhie. Eventual, li se va cere şi desemnarea unui nume de nou rege.
  5. Repetarea procedurilor descrise anterior la pct. 2 şi 3, în sensul devenirii României ca monarhie. (referendum 4).
     

Ce se observă aici? 

Că aceste proceduri durează mult timp, costă mulţi bani şi nu sunt sigure de rezultat favorabil. În plus, un eventual rezultat favorabil atrage după sine modificarea substanţială a Constituţiei, ceea ce este dificil de realizat şi în condiţii în care nu ar trebui atinse probleme atât de sensibile.

Chiar dacă nişte fiinţe cu creier redus au impus modificarea legii refendumului şi considerarea acestuia ca valabil dacă doar 30% din cetăţenii de pe listele electorale votează, nici acest nivel de participare nu este sigur. Cu atât mai mult cu cât o Curte Constituţională mai eficace va trebui să restabilească pragul logic şi legitim de 50% dintre cetăţenii înscrişi pe listele electorale.

În plus, nimeni nu spune că adepţii republicii sunt mai mulţi, iar dacă în primul refendum din cele patru care trebuie organizate ei înving, toate celelalte discuţii încetează complet. La fel ar fi situaţia şi eşuarii a oricărui alt referendum din cele patru necesare ipoteticii – de fapt cvasi-imposibilei – restaurări a monarhiei în România.

Politic imposibil

Din punct de vedere politic însă, revenirea la monarhie – ca de altfel şi creşterea popularităţii în rândurile cetăţenilor români din ultimii doi ani – ar reprezenta recunoaşterea falimentului sistemului politic actual.

Chiar dacă partidele existente astăzi sunt falimentare, chiar dacă parlamentul este locul unde se fac legi care apără infractorii de poliţie şi legalitate, totuşi politica românească nu e moartă şi are în continuare potenţial, după cum s-a văzut încă o dată în noiembrie 2014.

Or, adoptarea monarhiei, oricât de limitată constituţional ar fi, ar face din partide şi guvern prizoniere ale regelui de atunci – cel puţin în primii 20 ani de la reinstaurarea monarhiei – pentru că suveranul, repet, nu ar aparea „pe cale naturală”, ci tocmai ca o recunoaştere a incapacităţii instituţiilor republicane de a funcţiona regulat şi cât de cât coerent.

Vedeţi dvs, stimaţi cititori, vreun politician român doritor sau chiar însetat de mare putere – fiind şi arogant, cel mai probabil – să se lase să depindă atât de mult de o persoană pe care nu ar putea-o suspenda şi apoi demite? Aceasta, pentru că este foarte greu să provoci abdicarea unui rege, în absenţa unui război civil efectiv în ţară. Răspunsul este unic şi complet negativ.

Dacă monarhia noastră nu ar fi fost eliminată de comunişti, acum ar fi fost fără îndoială un alt stat român, iar prestigiul regelui – după o domnie de peste 70 de ani – ar fi fost imens. Nici un politician nu ar fi îndraznit să îl supere în vreun fel, pentru că o vorbă spusă de un suveran cu multe zeci de ani pe tron ar distruge prestigiul persoanei vizate în mai puţin de o zi, iar respectivul ar fi aproape un paria în politică pentru un anumit interval de timp.

Cum acest lucru nu s-a întâmplat, monarhia în România ar fi putut reveni fie în 1989 – 1990, fie după 1996 sau 2000. Cum acest lucru nu s-a putut realiza atunci, au apărut alternanţele de preşedinţi şi guverne, care s-au derulat în linişte. Liniştea a însemnat lipsirea de temei a pretenţiilor monarhice, pentru că a demonstrat că oamenii cumva nu percutau la o schimbare mai mare a formei de guvernământ a statului – decât pe aceea a comunismului impregnat adânc în societate. Acum schimbarea de guverne şi de preşedinţi a devenit ceva normal, nu mor oameni, nu apar lupte de stradă – deci, nu este nevoie de un arbitru, aşa cum ar fi putut fi un monarh.

După 25 de ani, românii demonstrează că nu au încredere în politicieni şi mai ales partide, dar că au încredere în instituţiile republicii – aşa cum le înţeleg ei. S-a văzut asta când un grup de analfabeţi politic din parlament au propus prin 2013 ca preşedintele să fie ales de către Camerele Parlamentului reunite. S-au făcut câteva sondaje, iar rezultatele au fost clare: peste 90% dintre cetăţeni vor să îşi exprime direct voinţa pentru a-şi alege preşedintele, tema fiind apoi înmormântată discret.

Când cetăţenii –  mai ales după cele două alegeri pe muchie de cuţit din 2009 şi 2014 – au dobândit credinţa că ei pot alege efectiv şi schimba soarta alegerilor şi a preşedintelui ţării, este imposibil să le-o deturnezi atât de mult încât să creadă într-un rege.

Mai ales că nu e clar ce rege ar trebui să fie. Cei ce stau la Săvârşin sau poate alţii, din Londra eventual? Prestigiul autohtonilor e clar care este, după luptele de cocoşi, retrocedări şi minuscule participări în „Capul de răţoi”, indiferent cine erau ceilalţi mari actori protagonişti efectivi ai textului dramatic.

Cum nici politicienii români nu vor să îşi vadă limitată puterea – decât de prostia şi nesimţirea / aroganţa ce nu li se mai stinge din creier şi suflet – rezultatul ecuaţiei e clar: se vor folosi în continuare de actuala Casă Regală a României, dar atât: România va rămâne republică, aşteptând lideri competenţi.