„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
0„Moştenirea" geto-dacă a devenit pentru mulţi egală cu mândria de a fi român. Exagerările voite din perioada Epocii de Aur şi nu numai nu doar că au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv, dar au făcut ca în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm", semnificativ diluat, în ADN-ul nostru.
E foarte greu azi să vorbeşti destins despre daco-geţi. Toate frustrările şi neîmplinirile timpului prezent şi-au găsit în istoria dacilor o periculoasă alinare. Istoricii şi antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut sau mitul Vârstei de aur (un spaţiu geografic şi temporar plasat la începuturi, în care totul a fost exact cum nu mai este astăzi). Realităţile istorice sunt ignorate şi adesea nu vrem să cunoaştem răspunsul la întrebări fireşti, precum „ce ştim despre daci sau ce legătură au ei cu România de azi"... Iată o întrebare la care încearcă să răspundă profesorul şi istoricul Zoe Petre.
Putem să îi socotim pe daci strămoşii noştri?
Desigur, cu condiţia să acceptăm un sens mai degrabă simbolic al noţiunii de strămoş. Vreau să spun că niciunul dintre compatrioţii noştri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-şi amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ţinut minte, şi care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă. Cu toate astea, eu sunt româncă, iar dacii şi romanii sunt strămoşii istorici ai poporului român. Comunitatea vorbitorilor de limbă română din aria Dunării de Jos şi a Munţilor Carpaţi îşi are originea într-o relaţie interculturală ai cărei principali factori în Antichitate au fost pe de-o parte o ramură a tracilor de la nord de Balcani, şi pe de alta - latinofonii stabiliţi aici după cucerirea Daciei de către Traian. Dacii sunt strămoşii noştri tot aşa cum sunt celţii de pe teritoriul actual al Franţei şi sudului Belgiei, împreună cu vorbitorii de limbă latină instalaţi acolo după cucerirea Galliei de către Caesar.
Ca şi în cazul gallilor asimilaţi în masă de vorbitorii de limbă latină, şi în aria cândva locuită de daci şi de geţi, limba latină s-a impus foarte repede, astfel că azi, şi noi, ca şi francezii, vorbim o limbă romanică - adică o limbă descinzând din limba latină vorbită de locuitorii Imperiului roman.
„Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte, dar citim în slavonă"
Această limbă a evoluat în timp, atât în funcţie de propriile caracteristici, cât şi asimilând influenţe venite de la alte neamuri care s-au instalat în arealul lingvistic la care ne referim: în cazul Dunării de Jos[1], influenţele cele mai consistente sunt cele slave, din perioada de migraţie a slavilor către Peninsula Balcanică, dar mai ales din secolele îndelungate în care limba slavonă a fost limba de cult şi limba cancelariilor voievodale şi la nord de Dunăre, lăsând urme vizibile atât în fonetism, cât şi în vocabular. Acestor influenţe li se adaugă şi altele, minore, provenind de la migratori türcici sau germanici, ori de la neamurile vecine.
Este totuşi de semnalat faptul că toate aceste influenţe post-romane rămân la suprafaţă, iar limba română are constant o structură gramaticală în întregime latină. Ar fi de amintit multe amănunte interesante în această privinţă. Mă limitez la unul singur, care mi se pare dintre cele mai elocvente pentru natura şi particularităţile influenţelor slave în limba română: nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte - de la scribo-scribere, verbul latin care desenează actul de a nota în scris - dar citim în slavonă - de la verbul читать. Asta înseamnă înainte de toate că scrisul a continuat să fie practicat de daco-romani, dar şi că influenţa slavonă s-a exercitat mai ales prin intermediul liturghiei, care e prin excelenţă citită în veacul de mijloc.
Din idiomul daco-moesic, limba română a moştenit probabil unele fonetisme şi un număr foarte mic de cuvinte, mai puţin de 200. Dar, dintre acestea, trebuie să le remarcăm pe cele care se referă nu numai la nume de locuri şi mari ape curgătoare - Olt, Mureş - ci şi pe cele care desemnează instituţii fundamentale ale înrudirii, proprietăţii rurale libere şi transmiterii ereditare a acesteia - vatră, moş, moşie, moştenire, copil - dovedind astfel că războaiele dacice se încheiaseră cu decapitarea, nu cu exterminarea comunităţilor locale de daci şi geţi. Seria derivatelor de la moş - moşie, moştenire, moşnean - ori un cuvânt ca vatră, indisolubil legat de sacralitatea spaţiului domestic, atestă dăinuirea unor comunităţi rurale structurate, a proprietăţii funciare private şi a regulilor de transmitere a acesteia, chiar şi după ocuparea teritoriului şi probabila decimare a aristocraţiei sacerdotale şi războinice din noua provincie.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să fac o observaţie: actualul teritoriu al României, precum şi ariile învecinate de la vest, est şi sud, au fost populate înainte de cucerirea romană nu doar de daci, ci şi de geţi. Încă de la Tocilescu şi Pârvanxe "Pârvan" \i, s-a considerat, explicit sau implicit, că afirmaţia lui Pliniu cel Bătrâxe "Plinius cel Bătrîn" \in, după care Dacixe "Daci"ar fi numele latin al neamului pe care grecii îl numeau Getaixe "Getai"este adevărata, dacă nu cumva chiar unica explicaţie a dublului nume purtat de autohtonii din ţinuturile carpato-dunărene, drept care aceştia au fost numiţi, în toate limbile moderne, „geto-daci". Paradigmatic, opera fundamentală a lui Pârvan poartă titlul Getica şi subtitlul O proto-istorie a Daciei.
Retorica naţional-comunistă a extras din această terminologie tema unităţii de nezdruncinat, pe care a declinat-o în cele mai diverse variante de spaţiu şi timp, conferind sistematic surselor arheologice o determinare etno-istorică subsumată acestei obsesive unităţi geto-dace şi interzicând brutal orice discuţie în jurul celor două nume antice.
Se încarcă comentariile...
